Fidelitate [1]
Îngerul nu mai tulbură apele
Din fiecare luptă vin obosit
Cântecul ni-l rupem cu sapele
Zarea – cu bulgări de granit.
Arbuşti cu fructe de tuci
cresc lacomi şi fermi.
Ţinuturile au păsări şi cruci
tăcerile – viermi.
Fiecare parament e o nălucă
Toate predicatele: ospicii
Inimile-şi usucă
pe ghiol, licuricii
Grăhătişuri de sânge
sparg ţeasta potecii,
şi-şi strânge, şi-şi strânge
novembre, berbecii.
Pentru concasoarele
Care-au rupt carapacea speranţei,
nu-şi mai răstoarnă soarele
de mult, basculanţii.
Escavatoarele din linguri
deşartă fiere şi lut
Văzduhule, singuri
te-am smuls, te-am bătut
Din arborii pâinii
noaptea plânge Iisus
Vântul îşi numără mările şi câinii
ca un nebun, pe taluz.
Dumnezeule, cine ştie unde
e-o fată care scoate
ulcioare rotunde
din basme uitate.
Dac-ai să treci pe la poartă,
după amiezile-n taină,
să-mi spui cine-o ceartă
sau cine mi-o caină.
Soarele va adormi ca o oaie
cu mărăcinii la piept;
eu am să fiu iarbă şi ploaie
şi-am să te aştept.
(Antologia poeziei religioase româneşti de la origini până în prezent,
Editura Albatros, Bucureşti,1992)
Colind (7)
Iată noapte, iată nori,
Iată veste care bate
În fereastră nestemate.
Gazde bune, taţi, feciori,
Voi primiţi colindători
Cu lumină şi cu flori,
Cu credinţă şi poveste.
Doamne, vino la ferestre!
Vino, lin, la geam şi pune
În sălaşu-acest minune,
Doamne sfinte, Doamne bune;
Pe obraz, pe grai, pe casă
Lasă linişti mari şi lasă
Desmierdări de-aromă-aleasă
Şi lumină-n căni pe masă
Şi-n copii cer de mătasă,
Ochi de zări şi zare deasă
Când surâd şi când se-ndeasă
Lângă Pomul de Crăciun,
Lângă moşii care spun
Cum înoată prin nămeţi
Ca să vină cu musteţi
Şi cu daruri sumedenii
La-ndemâna lor pitică –
Lacomă de mirodenii
Repede ca o furnică
Şi pe inima de ceaţă
Pune murmur, pune viaţă,
Fă în lume dimineaţă,
Doamne, orgă de verdeaţă!
De verdeaţă ne-ncepută,
Cugete al tuturor,
Care pleci cum pleacă-un nor,
Care vii cum vine-o plută.
Îngeri de polei ridică
De pe lume o tunică
De funingini, de moloaze.
Voi miresme şi voi raze,
La Copilul Sfânt ce vine
Aşterneţi-I crengi senine –
Cergă nouă
Toarsă-n două,
Ţundră groasă-n
Cântec toarsă,
Crengi de zadă
Să nu-L roadă,
Zări bălaie
Să nu-L ploaie,
Şi-ntindeţi-I mările
Şi-nălţaţi-I scările
Şi-I tot duceţi zările
Hăt! cât mai departe. . .
Prunc fără de moarte,
Prunc fără hotare,
Din mare în mare,
Din munte în munte,
Durează-ne punte,
Azvârle oglindă!
Colindari colindă
Ca pădurea în ghindă.
Şi ne urează
Inimă trează,
An sănătos,
Izvoare-oglindind pe Christos,
Putere, şi aripi, şi-adânci
Vise ca şoimii pe stânci.
Lerui-ler, o brad frumos!
Brad frumos şi brad candoare,
Care tremuri peste ţânci,
Care-mbeţi cu sărbătoare. . .
(Antologie de poezie creştină, Editura Orator, Braşov,1999)
Colind (11)
Vin colinde. . .Convoi plin
De-alenuri şi de-alin,
De extaze
Şi de raze
Peste-o lume de topaze,
Peste-atâta lume mare,
Scufundată-n aşteptare.
Un vecin trimis de pronii
Spală timpul de dihonii.
Ce vecin sau ce străin
Umblă-n flăcări şi destin
Şi desface fără dalte
Lanuri de mistere’nalte,
Vălătuc nemărginit
De enigmă şi de mit?
Chiar pe Fiul Său din vis
– O explozie de brume –
Domnul Dumnezeu pe lume
În uimire L-a trimis.
Şi-ntorcând vecia, leatul,
Cetele de îngeri mii
Prin mileniul de făclii
Cu aratu, cu uratul,
Fost-a coborât uşor,
La fereşti colindător,
Mesia-mpăratul!
Colindăm viaţa cu El,
Prinţi ai unei noi busole.
Slavă firii! Nins inel
De elan şi-aureole. . .
(Antologie de poezie creştină, Editura Orator, Braşov, 1999)
Colind (12)
Doamne-ai rătăcit poteci.
Treci tărâmuri seci şi reci.
Vaduri tari, tăiaşi munţi grei.
Plumbul atârna de ei.
Mişunau prăpăstii. . . frici. . .
Eşti aici, rămâi aici!
N-o să-Ţi pară-amar şi rău.
Împrejur e gol, e hău.
Şi când baţi cu ea, când baţi
Cu nuiaua visului,
Ca din pleoape de-mpăraţi
Prevestind abisului,
Bezna se despică-n două.
Moare moartea, viaţa naşte.
Mişunând sub iarbă nouă,
Pier paianjeni, fug rădaşte,
Noua iarbă-a-minunării
Pridideşte-ntinsul zării
Şi preschimbă-n jucării
Mersuri mici şi cafenii.
Ori le iscă flori şi zale
Mersurilor iernii-agale.
Iarna groasă, cu cojoace,
Scaldă în miracol totul.
Cerbii-noată-n cer cu botul
Ca o catifea albastră,
Şi ce cald e-n casa noastră,
Şi ce proaspăt miros urcă
Peste vremea ca o furcă,
Din al cărei caer gros
Te uiţi, Doamne, seara-n jos!
Ia Te-aşază, ia pofteşte
De la noi să-nfrupţi ceva!
Om cina pe româneşte
Cu ce-o fi, cu ce-om avea.
Uite lingura şi blidul,
Uite cum dispare zidul
Uite cana, uite plete,
Uite miere, frunţi, altoi –
Soarbe-le pe îndelete,
Dă-ntristarea la perete
Şi rămâi aici la noi!
Corbii-noată-n ceruri cete,
Mică-i jalea unde-s doi –
Lerui ler, omături moi!
Şi planete! Şi planete!
(Antologie de poezie creştină, Editura Orator,Braşov, 1999)
Vase de jertfă
1
Curgi, Dumnezeule, curgi infinit.
Din viitorul tău vin verzile nave.
Strămoşii mei, când te căutau în ceaslove,
simţeau că eşti, dar nu Te-au găsit.
Urâţi ca rădăcinile urâte,
zgâriau schiţe pentru Picasso cu un silex;
Dumnezeule, tu nici nu-ţi închipui
din câte fântâni te-au cules ei cu găleată,
ca să te bea vitele cu bot cald.
Când se termina apa, se termină şi chipul lor.
Începea visul.
2
Căruntă fiară, tăcere zidită
cu agonie de faun la ziuă –
ulcioarele sosite la Tine
aştern părul fecioarelor să bântuie-n copaci.
Toate coliviile de nisip se plimbă goale
şi de dimineaţa nu mai sunt.
Te ocolesc în zadar, gândule;
timpule, în zadar te ascult.
Cu cât tu mă-nfăşuri în noapte,
Cu-atât te tăgădui mai mult.
3
Eşti peştera vie, mirarea,
vânatul care se coace la focul meu ud
sau din toate acestea – numai umbra, numai disperarea
ce-n marele văzduh o aud.
Din guşterii ochilor scunzi,
dacă umbli-n deznădejde şi frig,
zbor dedesubtul meu şi mă strig –
fiindcă nu ştiu ce moarte ascunzi.
4
Dumnezeule, tu nici n-ai înţeles până unde
te ucide omul pe care-n Betheem îl colinzi.
Strămoşii mei stau în tine la foc
şi se uită-n oglinzi să te cunoască,
aşa cum ochii mieilor trişti, înfipţi într-un loc,
merg desenându-Te în firele de iarbă.
Dar nici unii nici alţii n-au aflat lămurit pentru ce exişti.
5
Craniul tău de piatră, în tortură,
zgâlţie, mâinile tale de cedru –
când au intrat în delir,
peste acoperişul lumii (aduşi de spinări)
preoţii albi îşi luau vorbele îndărât,
să fugă cu ele în braţe:
porumbeii din preajma bazinului au ciugulit seminţe,
au fost ochiţi cu praştie de băiatul ceasornicarului,
au fost împănaţi de bucătăreasa romană –
venise vânzătoarea de parabole să te caute
prin baruri,
bâjbâia oarbă,
venise făcătorul de zmeie să te apere
c-un tricou de sârmă
şi grădinarul de la marginea mării
care n-avea decât un picior,
care nu se-ntâlnea cu alţi oameni
şi nu cunoscuse femeie.
Şi într-o zi de târg, oarecare,
s-a încolăcit smochinul la soare
– dar Prinderea Omului n-a avut templu.
6
Ce sălbatec Te-aud buzele mele …
primii creştini Te-au văzut, în nopţile lor,
războinic, păros
şi Te-au luat în braţe, aşa cum erau ei:
ca să-Ţi taie unghile,
ca să vorbeşti gros,
ca să-Ţi de văz.
7
În icoanele pe sticlă din ţara mea
– zgâriat fără vârstă –
eşti uneori foarte bătrân, foarte straniu,
mă înfricoşează statuia Ta osuară
şi, plângând nici copiii pe uliţi
nu se aproprie de Tine.
Spun cei vechi, în amurguri,
că ai avea ceva de om ascuns, care ştie că e puternic.
de călător însingurat.
Totuşi, primăvara, în ropotul ploilor.
pari de nerecunoscut …
Atunci –
te iau femeile-n basmale şi ajunse acasă
închid uşile; plâng;
vorbesc cu vitele în grajduri
ca la a doua cină de taină.
Ele Te iubesc fără să ştie bărbaţii lor.
……………………………………………………………………
8
Curgi, Dumnezeule, curgi infinit!
Oricât Te-aş alunga şi urî,
Tu eşti pentru cei care nu Te-au găsit.
(Antologia poeziei religioase româneşti de la origini până în prezent,
Editura Albatros,Bucureşti, 1992)
3 Poet, publicist, eseist, traducător. S-a născut la 24 mai 1923 în satul Pălici, în comuna Vipereşti. Întreţinându-se singur, face liceul B.P. Hasdeu din Buzău şi între anii 1944-1948 frecventează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Debutul poetic a avut loc în revista liceului „Flori de primăvară” 1937, iar pseudonimul în Acţiunea Buzăului 1940. Primul volum Panopticum (1943) este interzis de cenzură. Volumele următoare Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1946) demonstrează spiritul contestatar al poetului. Redebutând după 20 de ani, unele volume conţin selecţii retrospective, dar şi inedite. (Din volumul „Scriitori buzoieni” – Fişier istorico-literar , Alex Oproescu, Buzău, 1980)
