Ion Caraion  – versuri religioase

 

Fidelitate [1]

 

Îngerul nu mai tulbură apele

Din fiecare luptă vin obosit

Cântecul ni-l rupem cu sapele

Zarea – cu bulgări de granit.

 

Arbuşti cu fructe de tuci

cresc lacomi şi fermi.

Ţinuturile au păsări şi cruci

tăcerile – viermi.

 

Fiecare parament e o nălucă

Toate predicatele: ospicii

Inimile-şi usucă

pe ghiol, licuricii

Grăhătişuri de sânge

sparg ţeasta potecii,

şi-şi strânge, şi-şi strânge

novembre, berbecii.

 

Pentru concasoarele

Care-au rupt carapacea speranţei,

nu-şi mai răstoarnă soarele

de mult, basculanţii.

 

Escavatoarele din linguri

deşartă fiere şi lut

Văzduhule, singuri

te-am smuls, te-am bătut

Din arborii pâinii

noaptea plânge Iisus

Vântul îşi numără mările şi câinii

ca un nebun, pe taluz.

 

Dumnezeule, cine ştie unde

e-o fată care scoate

ulcioare rotunde

din basme uitate.

Dac-ai să treci pe la poartă,

după amiezile-n taină,

să-mi spui cine-o ceartă

sau cine mi-o caină.

 

Soarele va adormi ca o oaie

cu mărăcinii la piept;

eu am să fiu iarbă şi ploaie

şi-am să te aştept.

 

(Antologia poeziei religioase româneşti de la origini până în prezent,

Editura Albatros, Bucureşti,1992)

 

 

 

Colind (7)

 

Iată noapte, iată nori,

Iată veste care bate

În fereastră nestemate.

 

Gazde bune, taţi, feciori,

Voi primiţi colindători

Cu lumină şi cu flori,

Cu credinţă şi poveste.

Doamne, vino la ferestre!

 

Vino, lin, la geam şi pune

În sălaşu-acest minune,

Doamne sfinte, Doamne bune;

Pe obraz, pe grai, pe casă

Lasă linişti mari şi lasă

Desmierdări de-aromă-aleasă

Şi lumină-n căni pe masă

Şi-n copii cer de mătasă,

Ochi de zări şi zare deasă

Când surâd şi când se-ndeasă

Lângă Pomul de Crăciun,

Lângă moşii care spun

Cum înoată prin nămeţi

Ca să vină cu musteţi

Şi cu daruri sumedenii

La-ndemâna lor pitică –

Lacomă de mirodenii

Repede ca o furnică

Şi pe inima de ceaţă

Pune murmur, pune viaţă,

Fă în lume dimineaţă,

Doamne, orgă de verdeaţă!

De verdeaţă ne-ncepută,

Cugete al tuturor,

Care pleci cum pleacă-un nor,

Care vii cum vine-o plută.

Îngeri de polei ridică

De pe lume o tunică

De funingini, de moloaze.

 

Voi miresme şi voi raze,

La Copilul Sfânt ce vine

Aşterneţi-I crengi senine –

Cergă nouă

Toarsă-n două,

Ţundră groasă-n

Cântec toarsă,

Crengi de zadă

Să nu-L roadă,

Zări bălaie

Să nu-L ploaie,

Şi-ntindeţi-I mările

Şi-nălţaţi-I scările

Şi-I tot duceţi zările

Hăt! cât mai departe. . .

Prunc fără de moarte,

Prunc fără hotare,

Din mare în mare,

Din munte în munte,

Durează-ne punte,

Azvârle oglindă!

Colindari colindă

Ca pădurea în ghindă.

 

Şi ne urează

Inimă trează,

An sănătos,

Izvoare-oglindind pe Christos,

Putere, şi aripi, şi-adânci

Vise ca şoimii pe stânci.

 

Lerui-ler, o brad frumos!

Brad frumos şi brad candoare,

Care tremuri peste ţânci,

Care-mbeţi cu sărbătoare. . .

                                 (Antologie de poezie creştină, Editura Orator, Braşov,1999)

 

 

 

 

Colind (11)

 

Vin colinde. . .Convoi plin

De-alenuri şi de-alin,

De extaze

Şi de raze

Peste-o lume de topaze,

Peste-atâta lume mare,

Scufundată-n aşteptare.

 

Un vecin trimis de pronii

Spală timpul de dihonii.

Ce vecin sau ce străin

Umblă-n flăcări şi destin

Şi desface fără dalte

Lanuri de mistere’nalte,

Vălătuc nemărginit

De enigmă şi de mit?

Chiar pe Fiul Său din vis

– O explozie de brume –

Domnul Dumnezeu pe lume

În uimire L-a trimis.

Şi-ntorcând vecia, leatul,

Cetele de îngeri mii

Prin mileniul de făclii

Cu aratu, cu uratul,

Fost-a coborât uşor,

La fereşti colindător,

Mesia-mpăratul!

 

Colindăm viaţa cu El,

Prinţi ai unei noi busole.

Slavă firii! Nins inel

De elan şi-aureole. . .

                   (Antologie de poezie creştină, Editura Orator, Braşov, 1999)

 

 

 

 

Colind (12)

 

Doamne-ai rătăcit poteci.

Treci tărâmuri seci şi reci.

Vaduri tari, tăiaşi munţi grei.

Plumbul atârna de ei.

Mişunau prăpăstii. . . frici. . .

Eşti aici, rămâi aici!

N-o să-Ţi pară-amar şi rău.

 

Împrejur e gol, e hău.

 

Şi când baţi cu ea, când baţi

Cu nuiaua visului,

Ca din pleoape de-mpăraţi

Prevestind abisului,

Bezna se despică-n două.

Moare moartea, viaţa naşte.

 

Mişunând sub iarbă nouă,

Pier paianjeni, fug rădaşte,

Noua iarbă-a-minunării

Pridideşte-ntinsul zării

Şi preschimbă-n jucării

Mersuri mici şi cafenii.

Ori le iscă flori şi zale

Mersurilor iernii-agale.

 

Iarna groasă, cu cojoace,

Scaldă în miracol totul.

Cerbii-noată-n cer cu botul

Ca o catifea albastră,

Şi ce cald e-n casa noastră,

 

Şi ce proaspăt miros urcă

Peste vremea ca o furcă,

Din al cărei caer gros

Te uiţi, Doamne, seara-n jos!

 

Ia Te-aşază, ia pofteşte

De la noi să-nfrupţi ceva!

Om cina pe româneşte

Cu ce-o fi, cu ce-om avea.

Uite lingura şi blidul,

Uite cum dispare zidul

Uite cana, uite plete,

Uite miere, frunţi, altoi –

Soarbe-le pe îndelete,

Dă-ntristarea la perete

Şi rămâi aici la noi!

 

Corbii-noată-n ceruri cete,

Mică-i jalea unde-s doi –

Lerui ler, omături moi!

Şi planete! Şi planete!

                       (Antologie de poezie creştină, Editura Orator,Braşov, 1999)

 

 

 

 

Vase de jertfă

 

1

 

Curgi, Dumnezeule, curgi infinit.

Din viitorul tău vin verzile nave.

Strămoşii mei, când te căutau în ceaslove,

simţeau că eşti, dar nu Te-au găsit.

 

Urâţi ca rădăcinile urâte,

zgâriau schiţe pentru Picasso cu un silex;

Dumnezeule, tu nici nu-ţi închipui

din câte fântâni te-au cules ei cu găleată,

ca să te bea vitele cu bot cald.

Când se termina apa, se termină şi chipul lor.

Începea visul.

 

2

 

Căruntă fiară, tăcere zidită

cu agonie de faun la ziuă –

ulcioarele sosite la Tine

aştern părul fecioarelor să bântuie-n copaci.

Toate coliviile de nisip se plimbă goale

şi de dimineaţa nu mai sunt.

Te ocolesc în zadar, gândule;

timpule, în zadar te ascult.

Cu cât tu mă-nfăşuri în noapte,

Cu-atât te tăgădui mai mult.

 

3

 

Eşti peştera vie, mirarea,

vânatul care se coace la focul meu ud

sau din toate acestea – numai umbra, numai disperarea

ce-n marele văzduh o aud.

 

Din guşterii ochilor scunzi,

dacă umbli-n deznădejde şi frig,

zbor dedesubtul meu şi mă strig –

fiindcă nu ştiu ce moarte ascunzi.

 

4

 

Dumnezeule, tu nici n-ai înţeles până unde

te ucide omul pe care-n Betheem îl colinzi.

Strămoşii mei stau în tine la foc

şi se uită-n oglinzi să te cunoască,

aşa cum ochii mieilor trişti, înfipţi într-un loc,

merg desenându-Te în firele de iarbă.

Dar nici unii nici alţii n-au aflat lămurit pentru ce exişti.

 

5

 

Craniul tău de piatră, în tortură,

zgâlţie, mâinile tale de cedru –

când au intrat în delir,

peste acoperişul lumii (aduşi de spinări)

preoţii albi îşi luau vorbele îndărât,

să fugă cu ele în braţe:

 

porumbeii din preajma bazinului au ciugulit seminţe,

au fost ochiţi cu praştie de băiatul ceasornicarului,

au fost împănaţi de bucătăreasa romană –

venise vânzătoarea de parabole să te caute

prin baruri,

bâjbâia oarbă,

venise făcătorul de zmeie să te apere

c-un tricou de sârmă

şi grădinarul de la marginea mării

care n-avea decât un picior,

care nu se-ntâlnea cu alţi oameni

şi nu cunoscuse femeie.

 

Şi într-o zi de târg, oarecare,

s-a încolăcit smochinul la soare

– dar Prinderea Omului n-a avut templu.

 

6

 

Ce sălbatec Te-aud buzele mele …

primii creştini Te-au văzut, în nopţile lor,

războinic, păros

şi Te-au luat în braţe, aşa cum erau ei:

ca să-Ţi taie unghile,

ca să vorbeşti gros,

ca să-Ţi de văz.

 

7

 

În icoanele pe sticlă din ţara mea

– zgâriat fără vârstă –

eşti uneori foarte bătrân, foarte straniu,

mă înfricoşează statuia Ta osuară

şi, plângând nici copiii pe uliţi

nu se aproprie de Tine.

 

Spun cei vechi, în amurguri,

că ai avea ceva de om ascuns, care ştie că e puternic.

de călător însingurat.

 

Totuşi, primăvara, în ropotul ploilor.

pari de nerecunoscut …

Atunci –

 

te iau femeile-n basmale şi ajunse acasă

închid uşile; plâng;

 

vorbesc cu vitele în grajduri

ca la a doua cină de taină.

Ele Te iubesc fără să ştie bărbaţii lor.

……………………………………………………………………

 

8

 

Curgi, Dumnezeule, curgi infinit!

Oricât Te-aş alunga şi urî,

Tu eşti pentru cei care nu Te-au găsit.

 

(Antologia poeziei religioase româneşti de la origini până în prezent,

Editura Albatros,Bucureşti, 1992)

 

 

 

 

 

 

 

3 Poet, publicist, eseist, traducător. S-a născut la 24 mai 1923 în satul Pălici, în comuna Vipereşti. Întreţinându-se singur, face liceul B.P. Hasdeu din Buzău şi între anii 1944-1948 frecventează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Debutul poetic  a avut loc în revista liceului „Flori de primăvară” 1937, iar pseudonimul în Acţiunea Buzăului 1940. Primul volum Panopticum (1943) este interzis de cenzură. Volumele următoare Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1946) demonstrează spiritul contestatar al poetului. Redebutând după 20 de ani, unele volume conţin selecţii retrospective, dar şi inedite. (Din volumul „Scriitori buzoieni” – Fişier istorico-literar ,  Alex Oproescu, Buzău, 1980)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și