Unul dintre jurnaliștii educați îmi spunea ieri: m-a învins politicul! Să știți că atunci când am publicat un articol cultural despre dumneavoastră am fost luat serios luat la întrebări. Când am replicat că am mai publicat și în trecut …răspunsul a fost: atunci nu era o problemă!

Atitudinea nu este a unui singur ziar, ci este un fenomen aproape general. Motivația: contractele pe care le au ziarele locale – singura sursă de venit, în fapt – cu instituțiile publice conduse de oameni politici.

Am însă și eu dezlegare la apariții în presă: ele încep cu titluri de genul: popa perfid, hoț, lacom – în varianta brută, de Buzău -, sau Cum au fost date rețete morților, în farmaciile unui preot din Buzău în varianta comandată la București.

Dacă aș fi în situația lui Arghezi, aș spune: e bine și așa, tot se mai scrie ceva, iar experiența mi-a demonstrat că publicitatea negativă mi-a adus mereu avantaje.

Dar ce se povestește despre Arghezi? Sângeros de satiric, scriitorul nu a cruțat pe nimeni, nici măcar pe rege, motiv pentru care a fost efectiv interzis. Intrat într-un con de umbră greu de suportat pentru un scriitor care trăia din scris, a chemat un jurnalist pe care-l considera prieten și l-a rugat să mai scrie ceva și despre el. Jurnalistul i-a răspuns cu ochii în pământ: Maestre, după cum știți, nu avem voie să scriem de bine despre dumneavoastră… Scrieți de rău, măi băieți, numai scrieți! i-a răspuns Arghezi.

Eu nu am nevoie să cer nimănui să scrie de rău, pentru că are cine plăti comanda. Nici de bine nu am nevoie să scrie, pentru că, din fericire, astăzi, mă puteți întâlni pe internet, de pe Facebook, de pe Twitter, etc. și vă puteți forma direct părea.

Deși nu sunt un fan al mediilor electronice, e clar, sunt utile. Astfel în minte am avea doar ceea ce zugrăvesc ziariștii pe banii, așa cum se întâmpla acum câteva decenii. Primele articole la adresa mea au fost calomnii, venite la pachet cu oarecare simpatie a oamenilor. Drept la replică? Niciodată! Dincolo de faptul că dreptul la replică este indirect proporțional cu atacul, nici măcar pe un colț de ecran nu s-a putut. În fine, în țara aceasta, oricine ai fi, ai imediat o problemă, dacă simt mai marii că ….

Cum mi-a plăcut mereu să am lucrul meu, am făcut ziarul : paulnegoiță.ro. Aici vă rog să mă citiți! Știu, uneori, veți încerca și sentimente de dezamăgire, fie pentru că textele sunt prea lungi, sau insuficient de clare, sau prea grave, ori prea dure. Mai știu că un mesaj audio sau video penetrează mai ușor decât scrisul – am toată infrastructura tehnică să fac inclusiv podcasturi – dar sunt totuși cel mai atras de scris.

Scrisul este un act de libertate. Este extraordinar să poți scrie liber, să descrii totul așa cum vezi, fără să-ți stea la spate nimeni cu ștatul de plată.

Scriu aici pentru că mă îngrozesc să văd cum, pe bani, după 30 de ani de democrație, se încearcă menținerea unei realități paralele. Vorba bunicului meu, care se amuza când vedea în ce hal se minte în presă și zicea: măi nepoate, e nebunie, eu o țin de coarne și el îmi zice că-i ciută!

La Buzău – dar nici în țară nu e mai altfel – cumpărarea presei este practică veche. Dacă apare ceva real dar negativ despre un personaj care plătește, nu va fi niciodată preluat, dar va fi publicat un text care să-i plimbe pe …cărări pe cititori. Ori laudă, ori diversiune, nimic mai mult!

Îmi dedic timp să scriu și să comentez evenimente pentru că simt nevoia să nu las lucrurile să curgă împotriva adevărului. Nu-ți poți omorî luciditatea, doar pentru că ești jignit, atacat sau ocupat cu treburi personale. De aceea public, pentru că sunt convins de nevoia alternativei informaționale și mai ales de interpretare. Sigur,  succesul mă motivează, ca pe fiecare dintre noi, dar chiar și atunci când textele sunt mai puțin accesate, tot am satisfacția mesajului dat.

Cunosc foarte bine cenzura, autocenzura, atacurile de conturi false și chiar teama de a reacționa. Știu cum se taie numele din text sau fața din poză…să nu supere stăpânii. Mai știu și jocul conturilor false și armatele de troli – angajați politic prin instituții – care mă alintă cu tot felul de măscări, sau, mai subtil cu sfaturi cu texte de genul: nu se cuvine domnule să scrii dumneata…sa acum te-ai găsit domnule, nu vezi ce zi este?.. sau lasă-ne domnule, vezi-ți de ale tale, nu te mai băga, că nu-i frumos …

Ce înțelepți par, însă sunt doar dornici să dispară orice voce care le strică jocul.

Fiți pe pace, știu că la Buzău nu doar cine scrie ce nu place puterii constă în cantități de lături aruncate, ci și cine achiesează la texte.

Cunosc cum au fost amenințați sau întrebați unii buzoieni dacă …le lipsește ceva …pentru au reacționat cu un banal like. Sunt moduri frecvente de intimidare la Buzău și îi înțeleg bine pe oamenii, pentru că orașul nu are prea multe oportunități și depind mult de hachițele politicienilor. Dar nu reacția publică favorabilă sau nefavorabilă mă determină să scriu, ci dorința de a prezenta și o altă fațetă a lucrurilor. Din acest motiv scriu și vă mulțumesc celor care vă aplecați asupra textelor mele, chiar și pe diagonală. În spatele blogului văd numărul vizualizărilor și este semnificativ. Nu-mi știu cititorii, dar le știu numărul și am cui mulțumi: Vă mulțumesc că mă citiți!, Vă rog să o faceți în continuare!, îmi cer iertare că uneori nu Vă regăsiți în texte, însă fiți siguri, că tot ce las pe foaie e liber și onest.