Ucrainenii noștri au fost și ieri la Biserica Sfântul Andrei. Au fost mai mulți decât în celelalte zile ale postului, dar au fost la fel de răbdători. Participă la o slujbă în care ritualul este identic, dar limba le este total străină. S-au legat de noi și noi de ei și suntem convinși că alături de grija pe care o are Arhiepiscopia față de ei – în incinta Bisericii fiind și cantina centrului social al instituției – au început să simtă locul sub picioare ca fiindu-le prietenos.
Au devenit ca un mic adaos la o comunitate primitoare. Oamenii vorbesc cu ei, apoi … se uită uimiții unii la alții aproape convinși că s-au înțeles. În cele din urmă gestica și telefoanele îi ajută să rostească fraze legate. Oricum, se înțeleg și noii noștri enoriași au deja locul lor și curiozitățile lor. Au început să pună întrebări legate de ceea ce văd în Biserică și nu pare a fi ca în Ucraina.
A fost Duminica Floriilor și și-au împărtășit copiii. Amestecați printre copiii noștri, încercam după chipul blond să-i distingem. Am întrebat și câțiva micuți români în rusă cum îi cheamă. Erau la fel de blonzi și cu ochii albaștrii… Când au privit nedumeriți am îndreptat repede vorbele. Nu e Cincizecimea, ci Floriile …
Timizi și ușor speriați de teama de a nu greși ceva în drumul spre Sfântul Potir, erau susținuți din urmă de părinții lor care zâmbeau. Da, a fost pentru prima dată când i-am văzut zâmbind. În tot calvarul pe care-l trăiesc au găsit un moment de pace.
Parcă veneau din istorii citite numele rostite în fața linguriței de împărtășanie. Mai toate numele puse după tradiție. Aproape nici unul occidentalizat.
I-am împărtășit cu ruga ca generația lor să treacă prin așa ceva. Se citea pe chiul lor un rid de bătrânețe. Se joacă, uită, speră, însă au ceva pe suflet și îndură în tăcere. Acesta este sentimentul pe care l-am trăit la întâlnirea cu privirea fiecăruia.
Părinții lor zâmbeau, dar nu zâmbeau pentru ei, ci pentru copii lor. Toți ne-am întâlnit în gândul nădejdii că acești copiii nu vor mai avea viața părinților lor, că va fi pace.
În timp ce le colectam numele să-i pomenim, în scurtul dialog purtat, mai mult am dedus decât am înțeles – nu sunt un mare vorbitor se rusă – că săptămâna viitoare se pot spovedi și împărtăși, pentru că Inaltpreasfințitul Ciprian le-a făgăduit mâncare de post.
Și au adus însă copiii să-i împărtășească după o tradiție a lor și i-am simțit ca pe micuții din Ierusalim, care l-au întâmpinat pe Domnul păcii.
După ce ne-am asigurat că au luat salcie, au plecat la masă, iar eu acasă. În mașină, știri rostite cu vorbe ca de artilerie, anunțau că este a 51 zi de război …
Unde duce nebunia lumii! Ce vină au acești oameni ca Paștele să nu-l petreacă la masa lor, în casa lor, cu ai lor ……
Vă rog să urmăriți și:
https://irispharm.ro/
https://irispharmvet.ro/
https://medicalinfobuzau.ro/
https://medcity.ro/
https://cronicadebuzau.ro/
https://cnpaulescu.ro/
https://www.caprarosie.ro/
https://www.youtube.com/channel/UCXyGQFNdSB9oYVunkCwsLlg
https://www.youtube.com/channel/UCx5RU4ZENfzCnVrwYiFpRsg
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
