L-am întâlnit demult, l-am descoperit târziu

L-am întâlnit pe Mircea Malița o singură dată. Nu am dat prea multă atenție momentului, iar în memorie mi s-a fixat imaginea unui om cu statură gigantică, cu timbru ușor grav și cu o logică a frazei pe care mai rar am simțit-o.

L-am descoperit de curând. Iritat de nivelul clasei politice, am început să caut comparații în trecut, în vremea comunismului. L-am găsit pe Mircea Malița printre nomenclaturiști. Îl știam doar de profesor și membru fondator al Clubului de la Roma, însă am descoperit că a ocupat poziții importante: reprezentatul României la ONU, Ambasador al României la Washington, Ministru Învățământului și Membru în Comitetul Central.

Ei bine, dacă Malița a fost ministru și ambasador în vremea comuniștilor, e clar, acum, în democrație, clasa politică nu poate fi comparată nici măcar cu cea din comunism. Nu-l poți compara pe Malița cu miniștrii actuali, cu ambasadorul actual al României în SUA sau cu membrii Parlamentului.

I-am luat opera la mână – pentru că are o operă – și am rămas fascinat de cultura vastă, de experiența de viață bine conturată și de calitatea gândirii.

Cu competență egală a scris lucrări științifice și eseuri. Evident, am fost atras mai mult de eseurile sale, iar cartea Zidul și iedera m-a cucerit definitiv.

Zidul și iedera este un jurnal de călătorie în lumea largă, în lumea ideilor și în cultura popoarelor.

Mircea Malița a călătorit mult și din acest punct de vedere a fost un privilegiat al regimului, însă a beneficiat de un privilegiul meritat. Lectura cărții este dovada clară că Republica Socialistă România a avut totuși un standard atunci când s-a dorit reprezentată în afară. Nu era totul doar o afacere de partid. Ținea la imaginea externă și se folosea de oameni valoroși, iar Malița a fost unul dintre ei.

Din textele lui se vede clar că era conectat la lume, la geopolitică, la viață Universului. O luciditate surprinzătoare pentru un om care venea dintr-o cușcă asemenea tuturor românilor din vremea lui.

M-am tot întrebat cum de Ceaușescu nu s-a simțit eclipsat de personalități cu așa ecart intelectual. Probabil nu l-a avut la suflet, dar a considerat că-l poate folosi și a făcut-o.

În fine, suntem mai rău decât atunci. Valorile mor anonime, în timp ce tot felul de lichele agramate ocupă spațiul public, ducând istoria la apogeul irelevanței.

Reduceri!