Icoana Părintelui

Despre un mare preot ar merita să vorbească un om cu har și priceput. Dacă nu îl avem la îndemână am chema un copil în ajutor. Un copil de atunci, din satul Răzoare-” Țara Lăpușului”, peste deal de Măgoaja natală a lui Pintea Viteazul și Regina mănăstirilor maramureșene, Rohia, popasul final al lui Nicu Steinhardt.
Un an de spaimă, trist și întunecat a fost 1970. Prunc fiind, îmi amintesc oamenii din sat, de pe o parte a râului, plângând de mila celorlalți care în toiul nopții au trebuit să își părăsească casele și să-și urce vitele înspre vârful dealului. Amarnic plângea peste câteva zile o femeie care de spaimă și-a uitat cățelul pe lanț. Dar mai avea cinci copii și niște bătrâni care trebuiau urcați pe deal. Râul mugea și cerul era ca un bivol imens. Ziua, apele curgeau pe toate ulițele și mama îl striga pe un copil din vecini care se ținea de gard cu valul mocirlos până-n brîu : ” Fugi acasă Tinule că nu se mai ține școală o zi sau două ! ” Cum să explici astăzi că un copil se putea bate cu apa să ajungă la școală, iar școala se amâna doar o zi sau două indiferent de cataclism ? Acum, când ne-am amânat școala ani întregi sau poate generații întregi !
Într-una din zilele acelui an posomorât, a apărut la noi părintele Costel, înalt, frumos, cu un zâmbet distins. Singurul lucru luminos din acel an, în care sătenii verificau dacă au ieșit apele, căutând noaptea pe dealuri luminile neamurilor și prietenilor de peste râu, a fost părintele Costel. Ne-a fost hărăzit acel preot frumos, de o inefabilă eleganță interioară pentru a transmite încredere și pace.
Ne-am amintit mai nou că urările noastre trebuie să conțină și cuvântul pace. Dacă nu o avem, cât ne-am mai bucura de toate celelalte ? M-am gândit deseori de ce l-am iubit atât de mult, pentru mi-a părut singura apariție luminoasă din acel an, sau pentru că prezența lui impunea pace ? Pacea presupune înțelepciune, siguranța de sine pe care doar credința profundă ți-o poate da. Toate se regăseau în părinte. Nu mi-l pot imagina zbierând sau certând pe cineva, deși eu, cu cei doi băieți ai dânsului am avut o copilărie ca-n filmele superbe, de epocă, cu Nică a` lui Ștefan a Petrei. Nenumărate pozne, dar fericire sub umbrela zâmbetului distins al domniei sale și al bunătății și cumsecădeniei doamnei preotese Ioana.
La început îi spuneam ”Nenea preotul” precum o mătușă a mea unui universitar din Cluj care o operase și căruia îi spunea, ”domnule medic” ! Spre teribila bună dispoziție a universitarului, i-a explicat că în acel spital toți sunt doctori, dar pe dânsul îl respectă mai mult și vrea să-l onoreze cu apelativul de medic. Mama îmi făcuse observație să-i spun respectuos părinte nu ”nenea preotul” care unui copil i se părea mai prețios. ” Lasă-l Sabina că îmi va spune ”Părinte” când va simți el !” . Am crescut și am simțit mare nevoie să îi spun, PĂRINTE !
Pe tata îl întrebasem de ce știe Părintele răspunde la orice întrebare: ” Părintele are în spate un volum imens de lectură. Și încă una de mare calitate!” Atunci m-am gândit, săracul poate îi este și greu cu atâta lectură în spinare. Când transmiți din ea către ceilalți lumină nu e greu deloc. Și am văzut că răspunzînd la orice întrebare, întelegand orice situație, nu o făcea să dea ”clasă”, să epateze și nu șicana cu volumul imens de cunoștințe și înțelepciune. O făcea doar cu pace, la adăpostul zâmbetului său distins.
Si-au înalțat casa parohială și au lăsat-o cu dragoste și pace celor care au urmat, dar au apucat să îmi boteze sora Luminița. După modelul dânșilor, nu am mai fost singur pe lume și în vremuri grele, am văzut ce mare lucru este ! Mama a plâns după doamna Ioana, iar eu după cei doi băieți, Pasinel și Nelu, și zilele irepetabile de fericire ale copilăriei. Pe vremea aceea, bărbații nu aveau voie să plângă, dar am înțeles tîrziu, că plângeau și ei, doar că nu arătau. Sigur și tata a plâns după părintele Costel. Ne-am împăcat cu gândul că a reușit să își impună pacea și înțelepciunea și la Dragomirești – Maramureș și în Alicenii – Buzăului și a fost iubit și respectat peste tot. Cei care l-am cunoscut ni se pare foarte firesc să fie așa.
Dacă ar fi posibil să fie construită o icoană numită ” așa ar trebui să arate un preot ” în sufletul acelui copil este desenat tabloul părintelui Costel. Fără umbră de supărare, sau de știrbire din prețuirea pentru prietenii preoți, pentru rudele noastre preoți și cei doi fii, Vespasian și Ioan, care și-au luat și ei în spinare un volum imens de lectură și credință și au pornit în lume, ca preoți, să transmită mai departe lumină și înțelepciune.
Îngăduie-ne Părinte Constantin Negoiță să nu fim atât de tari ca bărbații de altădată, să plângem și să ne rugăm cu profundă pioșenie să ai drum lin spre stele, și de acolo, să te rogi ca Domnul să se îndure să ne miluiască cu vremuri de pace și credință !
Bunul Dumnezeu să îl odihnească în lumea drepților !

Marian Adrian, Cluj-Napoca