Demnitatea morții

Ajuns pe la Oslo, nu puteam să nu dau importanță istoriei Vikingilor. Au și eu dacii și chiar dacopatia lor!

Aproape de port e un muzeu interactiv, care reconstituie vizual legende vikinge. Nu au expus corăbii, scule, hărți. Pur și simplu au realizat niște firme, spre ecranul cărora treci în mod obligatoriu printr-o zonă comercială, de unde este imposibil să pleci cu mâna goală. Eu, spre exemplu mi-am luat un fes, pentru că urma să plec printre fiorduri, iar la Oslo, aprilie nu-i ca vara.

În fine, am vizionat filme și m-am supus-s simulărilor. Am fost puțin transpus în lumea vikingilor și, recunosc, am fost impresionat. Dincolo de realizarea perfectă a filmelor, un sentiment mi-a dominat mintea: demnitatea morții.

Astăzi murim decrepiți pe paturi de spital, sub priviri mai mult acre și absente decât îndurerate. Pe vremuri moartea era demnă. Final în glorie! Apoi… trupul mai putea fi bun de ceva, hrănind un animal sau păsările văzduhului.

Omul murea în gloria luptelor, iar dacă reușea să ajungă la vârsta poveștilor, înseamnă că răzbătea, convingând orice regulă de selecție naturală.