Chemarea chemărilor

În duminica a II-a după Rusalii Evanghelia amintește de alegerea primilor apostoli ai Domnului. Erau mulți care așteptau Schimbarea, așteptau Împărăția. Erau destui cei care cunoșteau semnele biblice ale venirii ei. Cu toate acestea, doar doisprezece s-au calificat pentru slujba de apostol. Chiar și din ei, unul a pierit, fiind înlocuit cu jocul sorților, sorți care nu aveau totuși nimic întâmplător.

Vocațio în latină înseamnă chemare. Iisus a chemat, iar unii dintre cei chemați au răspuns. Chemarea a rezonat cel mai bine cu firea lor. Erau cei mai pregătiți să lase tot și să-și pună pașii în mișcare prin colbul cernut de vând al ținuturilor locuite de evrei.

Pe vremuri chemările erau mai clare. Simțeai, știai la un moment dat că drumul tău este unul sau altul. Acum chemările sunt strigăte în deșertul cotidian tot mai rătăcitor. Azi ai job, nu vocație. Ajungi că fii parte dintr-un mecanism standardizat, care nu mai are nimic romantic sau eroic în el. Azi mergi la …scrâbici să faci o treabă. Și o faci! Ce câștigi în 8 ore, sau poate mai bine, cheltui pe două-trei facturi venite pe consumul celorlalte 4 oare petrecute acasă și, eventual, îți mai rămâne ceva pentru o vacanță.

În tine, totuși, sunt dorințe, sunt așteptări, sunt daruri. Ele mor însă în fiecare dimineață când rutina revine. Muți totul la pensie, pentru care crezi că muncești azi și pe care ajungi să o aștepți ca pe un tărâm al făgăduinței. Constați că nu este așa pentru că timpul liber de atunci nu însemnă puterea de altă altă dată. În loc de răspuns la chemări apare muțenia vocilor. Societatea te uită … Un alt Ivan Ilici …în așteptare.

Ceea ce am scris mai sus știm cu toții. Fiți siguri că și apostolii aveau rutina lor, iar viața le era mult mai grea decât a noastră astăzi. Aveau guri de hrănit, aveau case de zidit, aveau vise ucise de arșița vremii.

Unde s-au dovedit a fi altfel? Au răspuns chemării! Când Iisus i-a strigat, au pornit. Sigur, până să-l însoțească aveau răgaz în serile peste care mai adia vântul, își mai țineau copiii pe genunchi spunându-le povestea zilei, aveau și ei două vieți, una a robotei zilnice și alta păcii de acasă.

Răspunzând chemării și devenind pescari de oameni, au lăsat în urmă zilele de altă dată, iar timpul a fost unul singur, fie că a fost seară, fie ca a fost dimineață. Pescarii aceștia tăcuți și așezați, mereu prezenți în același loc, au devenit predicatori umblați. Au mers până la marginile lumii, pentru că și-au găsit vocația. Vocea care i-a chemat era divină, însă a fost divină și pentru alții. La ei, la cei doisprezece, Vocea a găsit locul fertil, le-a găsit vocația.

Deci așa stau treburile când vorbim despre vocație. Arzi de un dor, vine și chemarea. Nu, nu trăiești mai bine – material vorbind – decât înainte, dar ești complet, ești împlinit. Au rămas apostolii în istorie cum nu au rămas nici cei mai mari regi, însă viața lor cotidiană, dacă o privim cu măsura căldicelului, a fost una aspră. Au mers prin spini și au murit în cuie, sau chiar mai crunt. Dar și-au împlinit vocația. Iisus i-a avertizat de la început că nu le va fi ușor, că necazuri vor avea, că vor fi urâți de mulți. Apostolii, cu mici sincope venite din prea omeneasca frică, sau cu mici trădări, au mers până la capăt și s-au împlinit. Au ajuns pescari de oameni. Au lăsat în pace peștii mării și ne-au vânat pe noi, cei care astăzi ne uităm plini de admirație la tăria celor care-și găsesc vocația, călcând peste confortul cotidian și dedicând-se unui ideal.