Tema proprietăţii stârneşte întotdeauna discuţii aprinse, pasiuni, interese, aprobări şi contestări [1 ]. Nici Biserica nu a putut ocoli acest subiect, deoarece este instituţia care, de-a lungul timpurilor, a suferit cele mai multe ştirbiri ale dreptului de proprietate.

Când Biserica a cerut retrocedarea bunurilor ce i-au aparţinut, nu puţine au fost vocile care s-au opus,  sau minţile care au încercat să dovedească lipsa de temei a cererii Bisericii noastre.

Aceasta este motivaţia pentru care trebuie reamintit faptul că Biserica nu se mulţumeşte să aprobe ce fac alte forţe extracreştine şi extraeclesiastice, ci posedă ea însăşi un ideal de societate, iar cererile sale au un puternic temei doctrinar [2].

Reafirmarea concepţiei creştine despre proprietate apare ca necesară, deoarece, până în 1989, ea a fost asociată, fără temei, cu concepţia socialistă despre bunuri.

O serie de articole apărute între anii 1950-1960, atât în presa laică, pre­cum şi în cea bisericească [3], considerau socialismul „buna-vestire profană” şi „religia viitorului”, încercând să folosească doctrina creştină în justificarea atitudinii socialiste referitoare la proprietate [4]. Lucrurile au fost împinse atât de departe, încât s-a căutat o asemănare totală între viaţa dusă de primii creştini la Ierusalim şi dezideratele socialismului (comunizarea bunurilor şi desfiinţarea dreptului de proprietate privată).

I    Concepţia biblică despre proprietate

Concepţia creştină despre proprietate nu are un conţinut filosofic [5], ci unul pragmatic şi moral, în acelaşi timp. Ea porneşte de la concepţia Vechiului Testament, potrivit căreia proprietatea privată trebuie acceptată ca fiind un mijloc de care se poate folosi omul pentru a-şi duce existenţa între semeni [6].

Încă de la începutul creaţiei, Dumnezeu a zis: „«Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul». Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau vouă toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră»” (Facerea 1,28-29).

Textele de acest fel sunt numeroase în Vechiul Testament, iar regle­mentările referitoare la proprietate, ce au caracter juridic, sunt foarte clare.

Noul Testament are în prim-plan mântuirea sufletului, căci Întemeietorul creştinismului nu a fost un reformator social şi economic, ci a deschis împă­răţia cerurilor. Mântuitorul are în vedere şi problemele sociale, dar acest lucru nu este rodul unui program politic sau al unei reforme economice [7].

Textele din Noul Testament privitoare la bunurile materiale sunt foarte numeroase, iar interpretările literare ar putea forma convingerea că religia creştină ar ignora sau chiar ar dispreţui bunurile materiale. Astfel, adresându-se ucenicilor Săi, Mântuitorul le-a spus: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, căci nici nu seamănă, nici nu seceră; ei nu au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hră­neşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, îngrijin- du-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Luca 12,22-25)  Şi, mai departe,  Mântuitorul spune: „Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi în- grijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea” (Luca 12,29-30).

Aceste texte nu arată un dispreţ pentru bunurile materiale, ci ele dove­desc că în creştinism ierarhia valorilor este alta – întâi bunuri spirituale şi apoi bunuri materiale -, căci Sfânta Scriptură spune: „Viaţa omului nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12,15), sau: „.. .şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12,20).

Adevărata îmbogăţire a omului este îmbogăţirea în Dumnezeu, căci Mântuitorul spune: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”(Luca 12,21).

Diavolul, dorind să-L prindă pe Mântuitorul în materialitatea lumii, îi cere să transforme pietrele în pâini, însă primeşte următorul răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dum­nezeu” (Matei 4,4). Iar mulţimilor le spune: „… dar grijile veacului şi înşelă­ciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi-l fac neroditor” (Marcu 4,19).

Referindu-se tot la bunurile materiale, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, scria: „Cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzanie” (I Timotei 6, 9). Acest text demonstrează că bogăţia nu este un privilegiu, ci o responsabilitate, iar dacă omul nu este pregătit pentru a o avea, este mai bine să se ţină departe, căci altfel va avea pagubă sufletească.

Textele redate mai sus nu au decât un caracter exemplificativ, deoarece numărul învăţăturilor despre bunurile materiale în Noul Testament este mult mai mare. Din ele, însă, se poate trage concluzia că Mântuitorul nu dispreţuieşte bunurile materiale, decât în măsura în care ele devin un scop în sine şi îl sustrag pe om de la bogăţia credinţei în Dumnezeu. De asemenea, este dispreţuită acumularea mijloacelor materiale prin metode ilegale şi imorale [8].

1. Învăţătura Bisericii privitoare la posesia de bunuri

Biserica şi-a formulat învăţătura pe baza principiilor din Noul Testament.

Bogăţia este privită ca un dar al lui Dumnezeu, încredinţat oamenilor spre administrare, ca un depozit din care administratorii sunt moralmente obligaţi să facă parte şi săracilor [9].

Creştinismul apreciază bunurile economice ca fiind pârghii ale vieţii şi producătoare de cultură şi civilizaţie [10].

Există o intercondiţionare logică între bunurile materiale şi existenţa umană, aceasta din urmă nefiind posibilă fără bunuri. La rândul lor, bunurile presupun viaţa, ele neputându-se justifica decât în măsura în care se raportează la om [ 11 ].

Pentru obţinerea acestor bunuri, Sfinţii Părinţi [ 12 ] îndeamnă la muncă, ca unic mijloc de dobândire a lor. Munca prin care se obţin este o comuniune cu lumea, căci omul intră în legătură cu cosmosul nu numai prin minte, ci şi prin munca sa economică, fiindcă el nu este numai logos intelectual, ci şi un logos economic, administratorul creaturilor [13]. De aceea, responsabilitatea omului este cu atât mai mare: el nu are datoria de a respinge avuţiile, ci de a le întrebuinţa după voia lui Dumnezeu.

Bunurile materiale nu se confundă cu răul, nici nu sunt izvorul acestuia şi nici nu oferă un plus de valoare celui ce le deţine. Ele sunt doar simple mijloace care ne sunt încredinţate ca prin ele să ne câştigăm mântuirea [ 14], şi nu trebuie să-i dezbine pe oameni, ci să-i unească. Tertulian spunea: „Banii care pe voi vă separă, pe noi ne unesc. Cum noi suntem toţi o inimă şi un suflet, nu ezităm să punem pungile noastre în comun; cei care sunt în abundenţă să dea, dacă le place şi atât cât vor” [15].

Apropriaţiunea de bunuri este un drept divin şi rod al muncii fiecăruia. La Ierusalim s-a format prima comunitate de bunuri, izvorâtă din necesitatea împrejurărilor, şi nu socotită ca o condiţie a dreptului de proprietate. Numai astfel se explică pentru ce această situaţie încetează odată cu împrejurările care au determinat-o. Oricât s-ar părea de categorice anumite texte biblice şi patristice, din care dreptul de proprietate ar ieşi micşorat, în creştinism, proprietatea a rămas, totuşi, un drept natural, inerent omului, absolut, în principiu, dar moderat simţitor, în fapt, de sentimentul dragostei creştine.

Biserica nu cere decât o respectare a ierarhiei valorilor. Acolo unde cultul lui Dumnezeu este secundar sau absent, eşecul social este inevitabil. Domnul Iisus Hristos nu limitează viaţa creştină la o „sferă religioasă”, ci recunoaşte morala civică, aceea a obligaţiilor morale şi globale. A plăti taxele este un fel de a participa la viaţa [16] comunitară şi un mod de a imita generozitatea şi iubirea prezentă în primele comunităţi creştine.

Cu toate că scopul său este spiritual, Biserica a fost nevoită să vină în contact cu lucrurile materiale. Ca organism social, a simţit nevoia să dispună de bunuri materiale. Biserica nu şi-ar fi îndeplinit rolul de odihnitoare a celor osteniţi şi însetaţi şi nu ar fi putut valorifica virtutea milei creştine fără să aibă un patrimoniu al ei.

În concluzie, Biserica are dreptul de a poseda bunuri, iar această afirmaţie îşi are temeiul atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie. Biserica îşi revendică bunurile trecute în proprietatea Statului, pentru că îi sunt necesare şi pentru că vede în dreptul de proprietate [17] un drept fun­damental al fiecărei persoane fizice sau juridice.

NOTE

[1]  Astăzi se poartă discuţii asupra articolului 41 din Constituţia României şi se cere înlocuirea termenului de „proprietate ocrotită “ cu cel de „ proprietate garantată”.

[2]  Nicolae Berdiaev critică Biserica pentru că se mulţumeşte să aprobe ceea ce fac alte forţe şi nu îşi afirmă clar concepţia sa în relaţiile cu Statul. Vezi, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, Editura Amacord, Timişoara, 1944, p. 83.

[3]  Până  în 1989, presa bisericească a fost supusă cenzurii, iar introducerea unor expresii ca acelea pe care le-am amintit nu putea fi evitată.

[4]  Este bine ştiut că, după ce a rătăcit prin destule teorii extravagante, miş­carea socialistă şi-a regrupat loviturile împotriva unei instituţii particulare: proprietatea privată, care fusese vizată în trecut, de la Platon şi până la sectele eretice ale Evului Mediu; vezi, G. Berthu, „Dreptul de proprietate în doctrina creştină şi conform ideologiei socialiste”, în voi. Religia contra ideologiei socialiste, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 83.

[5]  Abordări filosofice ale proprietăţii: Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucu­reşti 1996, pp. 3-30; Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Iri, Bucureşti, 1996, pp. 34-104.

[6]  A. Negoiţă, „Bunurile pământeşti după Vechiul Testament”, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6,1976, p. 330.

[7]  I.G. Coman, „învăţătura creştină despre bunurile economice”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1951, p. 224.

[8]   E. Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, Editura Polirom, Iaşi 1997, p. 82.

[9]  D.B., „Atitudinea credinciosului faţă de bunurile materiale”, în Mitropolia Ardealului, nr. 3-4,1957, p. 3.

[10]  I.G. Coman, „Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi”, în Studii Teologice, nr. 3-4 1949.

[11]   N. Stoica, „Valoarea creştină a bunurilor”, în Telegraful român, nr. 33-36, 2000.

[12]   Vezi, T. Damşa, „Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel. Mare”, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6.

[13] Ş. Ionescu, Probleme de morală socială, Bucureşti, 1940, voi. I, p. 68.

[14] I. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti, 1937, p. 8.

[15]  Se vede de aici că renunţarea la bunuri este un îndemn adresat primilor creştini; vezi, L. Stan, „Iubeşte pe aproapele tău”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-12, p. 552.

[16]  I. Bria, Ortodoxia în Europa, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 150.

154

[17]  Biserica Ortodoxă a fost preocupată mai puţin de definirea aspectelor pro­prietăţii din punct de vedere juridic. Biserica Romano Catolică a încercat să-şi impună propriile concepţii, emiţând enciclice. Enciclica „Rerum Nova-rum” enunţă caracterul de drept natural al proprietăţii private, precum şi funcţia sa socială şi cea individuală. Enciclica „Quadragesimo Anno” afirmă că „dreptul de proprietate privată este conferit oamenilor de natură”. Enci­clica „Mater et Magistra” se referă expres la o „socializare” a bunurilor, dar stabileşte limitele admisibile ale acestei socializări. Vezi, Yolanda Eminescu, „Renaşterea dreptului natural sub forma neatonismului contem­poran şi teoria catolică a proprietăţii”, în R.R.D., nr. 5-6,1976.