Un proverb românesc spune că „ceasul umblă, loveşte, şi vremea stă şi vremuieşte”. Lingvistic vorbind această exprimare este o tautologie. Mergând însă pe drumul Blăjanilor, coborând din culmea unde veghează ca o santinelă satul Soreşti, oprindu-te cu privirea asupra crucilor vechi şi a acoperişurilor de la troiţele care stau cu smerenie plecate de povara vremurilor, fără a fi ispitit de mania seculară a vitezei, deoarece drumul nu diferă prea mult de cel al altor veacuri, ai impresia că vremea nu-i curgere ci stare pe loc, fixitate, permanenţă şi uneori chiar decadenţă. Ajungând în sat, trecând de indicatorul cu menţiunea „Blăjani” pe drumul colinar şi şerpuit, semnele că latul drumului s-a sfârşit sunt gardurile, în spatele cărora sălăşluiesc căsuţe care aşteptă fiecare să-ţi spună bucuria şi tristeţea ei. Case mai mari sau căsuţe de bârne cu ferestruţe ca nişte jucării, privesc în aşteptare, când iscoditor,când blând, când cu mirare. Cele locuite simt compania sufletelor ce sălăşluise în ele, celelalte, însă, stau în singurătate povârnindu-se fără speranţă; şi iată că nu numai vremea vremuieşte ci şi ceasul loveşte.
În această localitate situată doar la 25 de Km de Buzău pare că numai omul devine; vremea stă iar timpul este un concret nemişcat aşezat sub „calmul” unui alt proverb românesc, încărcat de simţământul fatalităţii: „Trece şi asta !”
Totul curge şi totul trece însă vine o vreme când această trecere trebuie însemnată undeva, pe suportul memoriei vegetale sau electronice, pentru a nu fi dată uitării. Cu această dorinţă a fost scrisă, editată, tipărită şi susţinută apariţia lucrării de istorie locală „Blăjani – file de monografie”. Bucuria, răbdarea, competenţa şi generozitatea de a oferi tuturor celor legaţi prin originea lor sau a celor apropiaţi de numele comunei Blăjani, cu cele două aşezări ale sale Blăjani şi Soreşti, şansa de a cunoaşte geografia şi istoria locurilor ne-o dă domnul profesor Gheorghe Udrea. Profesor de geografie, slujitor al învăţământului buzoian la catedră, ca director de şcoală şi inspector şcolar general în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău, pe vreme în care profesorii au putut hotărî singuri, cine este cel care merită să-i conducă. Domnul profesor Gheorghe Udrea şi-a dedicat ultimii 5-6 ani alcătuirii acestui studiu monografic de certă valoare istorică şi documentară[1]. Cu un entuziasm uşor exaltat şi o meticulozitate specifică cercetărilor academice, domnia sa a căutat cu gândul şi cu sufletul tot ceea ce putea constitui material brut, imagini, documente, relatări, amintiri, creaţii populare. A adunat, a adunat şi apoi a realizat ceea ce este mai dificil – a sintetizat şi a dat o formă cursivă, logică, uşor de citit întregului material – lăsând însă în urmă o întreagă arhivă de fotocopii, fotografii, manuscrise şi mărturii.
Devenit „de-al locului prin căsătorie” prin căsătorie domnul profesor s-a împământenit, devenit „de-al locului” şi prin… Monografie.
Dintre legendele privitoare la modul în care această aşezare umană a căpătat denumirea de Blăjani, fiecare are farmecul său. Cea mai măgulitoare, este legenda potrivit căreia satul Blăjani şi-a primit denumirea de la anumite caracteristici temperamentale ale locuitorilor: vorbă blândă, fire blajină, modestă, omenoasă şi cu măsură în toate. Dacă aceasta este „legenda cea adevărată” a numelui localităţii atunci autorul acestei monografii este fără îndoială fiu al satului.
Lucrarea intitulată Blăjani – file de monografie are darul de a fi completă, descriind arealul geografic, specificul climatic, fauna, flora, istoria, cultura locală, tradiţiile, viaţa socială, creaţia spirituală şi materială şi are o bază de documentare solidă ce cuprinde izvoare şi o bibliografie bogată. Domnul profesor a stors istoriei tot cea ce se încăpăţâna să păstreze pentru ea şi a reconstituit cu minuţiozitatea arheologului chipuri de demult.
Pe lângă încadrarea geografică autorul acordă o importanţă deosebită evenimentelor istorice aducând ca noutate prima atestare documentară a localităţii în anul 1549, atestare documentară de la care se împlinesc 460 de ani. Autorul prezintă fiecare etapă a dezvoltării istorice începând cu legendara întemeiere pastorală regăsită în cazul multor aşezări româneşti. Este desprins, tot din conţinutul legendelor, modul în care dorul de zare manifestat de păstori se transformă în sedentarism agrar, într-un timp de existenţă rurală statică, vegetativă însufleţită de o energie pasivă. Biblicul Cain, cu neţărmuritul lui dor de ducă, este învins de fratele Abel care frământă locul şi în tina galbenă, cleioasă, îndepărtând frunzele tufişurilor din tăietură îşi aşterne vatră pentru generaţii.
După ce a aşezat oamenii pe locurile lor, monografia surprinde pornirea de a face istorie şi a scoate localitatea din anistorie. Fii satelor Blăjani şi Soreşti au participat la momente importante din istoria românilor: războiul de independenţă, primul şi al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989, precum şi alte momente importante în iconomia timpului.
Autorul realizează o coborâre şi în istoria materială şi spirituală a locurilor amintind dezvoltarea creaţiilor populare anonime ce ţine de o anumită spontaneitate creatoare apropiată mai mult de natură decât de cultură. Fără a fi unică, creaţia populară artistică şi muzicală, apărută într-o vreme în care autorii anonimi râvneau mai puţin la originalitate, are un elan stilistic interior specific.
Un loc important este atribuit dezvoltării demografice ce a atins punctul maxim în perioada interbelică. „Colectivizare” prin confiscarea pământurilor, a dezrădăcinat şi la Blăjani şi Soreşti conducând ruperea temporară a coeziunii familiei şi la spargerea structurilor colective tradiţionale
. După această perioadă declinul demografic a fost constant, Blajaniul devenind una dintre localităţile ce urmau să dispară, după 1985, în timpul „răfuielii” regimului comunist cu civilizaţia ţărănească, pentru ca locuitorii să fie mutaţi pentru a popula o vre-o rezervaţie de beton ce urma să fie ridicată.
Declinul demografic a continuat şi după 1989. Peste trupul satului s-au aşternut semnele bătrâneţii, iar clopotul bisericii este chinuit de dangătul într-o limbă al plecărilor, după ce ani de-a rândul drumul „spre oraş” a fost bătătorit de plecările o altă soartă.
Sunt şi întoarceri, însă acestea pentru scurtă vreme, deoarece, fii satului vin doar să se spele de larma şi grijile oraşului. Fără aceste vizite satul ar fi cuprins de panica singurătăţii şi a pierderii.
Depărtarea fizică de locurile natale nu a dus însă şi la înstrăinare şi nu a avut numai efecte negative. O seamă de fii ai localităţilor Blajani şi Soreşti au făcut ca acestei zone să nu-i lipsească categoria personalităţii. În locuri din ţară şi din lume diferite, cu abilităţi şi profesii diverse fii satului au îmbrâncit în istorie locul naşterii lor. Autorul dă posibilitatea, ca într-un sinaxar local, reîntâlnirea spirituală a acestora, alcătuind cu metodă o listă impresionantă. Cititorul poate pipăi cu emoţie şi încântare realizările acestor vlăstare ale satului, o parte dintre acestea neştiute şi nedrămuite.
Lucrarea monografică acordă o importanţă deosebită Bisericii şi şcolii din Blăjani şi Soreşti menţionând evenimentele ce s-au prelins şi oamenii care au slujit aceste instituţii, creând o dulce continuitate între natura, cultură şi spirit, precumpănind eternul.
Bisericile din Blăjani şi Soreşti sunt prezentate atât ca spaţiu liturgic cât şi ca importanţă în viaţa comunităţii, având rolul de a vărsa armonie şi a da simţul întregului, completând materialul cu spiritualul. Spaţiul interior al Bisericilor este plin de echilibru, iar elanul dimensiunilor nu a fost unul excesiv, dând un calm negrăit priveliştii. În biserica din Soreşti, din Flămânda şi sub brazii de pe aleea Bisericii din Blăjani, în preajma strămoşilor care susţin zidurile, cuvintele de suprafaţă se sting pentru a lăsa loc glasului adânc al esenţelor, provocând regăsirea sufletului, având prilejul, în linişte, să te simţi pe tine cel din adâncuri, să regăseşti dulceaţa imaterială a vieţii şi astupi văile sumbre ale cugetului. Bocetul la mormintele din jurul bisericilor se împrăştie de un vânt al dorului, refăcând comuniunea cu marele neam al strămoşilor, mai cu seamă la sâmbetele morţilor, reamintind de cealaltă dimensiune a lumii.
Alături de Biserică este prezentă şi şcoala cu oamenii şi realizările lor, prezentare ce-ţi dă impresia rezumativă că nici efortul de cunoaştere ştiinţifică şi desăvârşire morală, nu este zadarnic, aşa cum s-au amăgit o parte a celor din generaţiile mai recente. Şcolile, mai puţine la număr astăzi ca în trecut, sunt încă vii şi în drum spre ele, cu ritmicitatea ceasornicului, întâlneşti copiii cu bujorii obrajilor daţi de sănătatea plaiului, îndreptându-se spre băncuţele lor muncite sau uneori, în mod inconştient, scrijelite de slove.
Toate aceste aspecte prezentate în materialul monografic creează o imagine de ansamblu a trecutului şi prezentului satelor Blăjani şi Soreşti, aşezând viitorul pe coordonate fireşti. Fiecare locuitor sau fiu al satului se regăseşte în aceste pagini, îşi regăseşte rădăcinile secţionate de timp şi de uitare, se reîntâlneşte cu înaintaşii. Dincolo de descrierea caselor, a tradiţiilor, a modurilor de viaţă, de datele statistice imprimate în format tabelar, lucrarea alcătuieşte un „pomelnic” al sufletului fiecărei familii, iar amintirea înaintaşilor creează disconfortul despărţirii, ale dorului, al jalei; dar şi bucuria regăsirii.
Imagina satului etern, arhaic, cu nuanţe patriarhale, a fost însă conservată excesiv de o administraţie locală uneori mult prea cuminte, care a reuşit să transforme orice posibilă reuşită gospodărească într-o misterioasă legendă. Aşa s-au născut în ultimii zeci de ani „legenda asfaltului” care îngrijora pe mulţimea copiilor de atunci că-şi vor pierde traseele tradiţionale de săniuş din cauza traficului, fiind nevoiţi să se retragă spre tichiile de zăpadă ale dealurilor, sau legenda conductelor de apă ce vor înlocui cobiliţele.
Din toate aceste legende nu a rămas decât solidaritatea cu acel plan neschimbător care face ca toate veacurile se înţeleagă ca ziua de ieri.
Pe lângă redescoperirea şi reconsiderarea valorilor materiale şi spirituale lucrarea „Blăjani – file de monografie” are şi valoarea unui „proces – verbal” ce înregistrează evenimentele trecute şi realităţile prezente. Aceste constatări pot constitui punctul de plecare pentru o nouă abordare administrativă, pentru ieşirea din inerţia fizică şi dintr-o stare de autosuficienţă care să ducă la depăşirea unui boicot al prezentului şi al unei etici a muncii aproductive. Construirea şi refacerea căilor de acces spre Blăjani şi între casele răsărite ici şi acolo în natură, va face imposibilă accentuarea distorsiunii echilibrului demografic şi, poate, va stârni curiozitatea turistică în viitor.
Iniţiativele concrete ale actualei administraţii locale pot depăşi starea de nemişcare, degradare şi îmbătrânire fizică a celor două localităţi Blăjani şi Soreşti, dându-le şansa unei istorii viitoare.
Din lagărul comunist spre sinaxarele istoriei
În anul 1995 eram student al facultăţii de Teologie din Bucureşti. În ziua de …..am fost anunţai că vom merge cu corul facultăţii la ceremonie funebră deoarece s-a stins din viaţă Corneliu Coposu. După evenimentele din 1989 l-am urmărit adesea însă, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar în acele momente triste am realizat că mă aflam în faţa istoriei, demnităţii, omoare, în faţa unui om unic, om pentru care soarele ce se afla în prag de apus spre sfârşitul ceremoniei a mai răsărit încă o dată în semn de tristeţe că nu a fost admirat de marele om politic român ani de-a rândul cât a stat închis împreună cu toate idealurile sale în puşcăriile comuniste. Simţeam că particip la un moment istoric, un moment ce urma să amprenteze generaţii de oameni politici, să stimuleze idealuri. Au trecut anii şi odată cu ei s-a estompat idealul şi modelul Coposu rămânând aproape la fel de singur şi trist bustul lui Corneliu Coposu de lângă biserica Cretulescu din Bucureşti aşa cum a fost în timpul anilor de prigoană comunistă marele om politic român. Modelul Coposu „şlefuit” în temniţele comuniste este încarcerat în de temnicerii memoriei. Apar însă şi eliberatorii ai memoriei marelui om politic. Ultima eliberare din temniţa uitării se intitulează Corneliu Coposu – un stoic contemporan şi are ca autor pe ziaristul şi scriitorul Dorin Ivan, un stoic şi el printre ziariştii contemporani, cercetător asiduu al memoriei anilor de dictatură.
Lucrarea este cutremurător de profundă. Este o monografie, un portret, un rechizitoriu dar şi un testament. Bine documentată şi structurată cronologic fiind un material documentar, un instrument de lucru util pentru orice cercetător al istoriei timpurilor ce tocmai au apus. Este un portret deoarece dincolo de evenimente şi ani istorici răzbate chipul celui mai important om politic din timpul dictaturii comuniste. Poate pare paradoxal însă citind şi recitind lucrarea am constat că în timpul dictaturilor oamenii politici cu adevărat importanţi nu sunt cei care-şi dezvoltă cultul personalităţii bazat pe minciună ci cei care în tăcere şi suferinţă îşi păstrează idealurile. Stoicul contemporan – Corneliu Coposu vorbeşte în această carte, primeşte cuvântul şi spune cu modestie şi moderaţie ceea ce a gândit, ceea ce a trăit, ceea ce a dorit pentru poporul său în trei etape istorice. În prima etapă, cea a tinereţii în care şi-a expus din punct de vedere conceptual viziunea sa politică creştin democrată. În a doua etapă în care a suferit pentru idealurile sale însă nu a renunţat la principii şi în cea de a treia etapă, după 1989 când asemenea cuvintelor Biblice „ la ai săi a venit dar ai săi nu L-au primit”. Biblicele cuvinte nu s-au împlinit întru totul căci unii, fiei ei şi puţini l-au primit. Corneliu Coposu însă a trăit cu siguranţă dezamăgirea de a se întoarce ca după o captivitate babilonică în mijlocul altui popor decât cel care-l născuse şi îi făurise idealuri, un popor ce, aşa cum mărturisea, la început a minţit pentru a rezista, iar apoi minciuna a devenit a doua natură, un popor ce nu-l recunoştea – nu pentru că nu dorea ci pentru că nu mai era acelaşi. Întoarcerea printre cei „vii” începând cu anul 1989 şi comportamentul contemporanilor sunt o readucere în actualitate a mesajului transmis de scriitorul rus F.M. Dostoievski în Legenda marelui inchizitor. Lucrarea este şi un rechizitoriu (proces de conştiinţă). Corneliu Coposu nu şi-a acuzat poporul pentru nepăsare, nu şi-a acuzat nici măcar călăii ci i-a compătimit, însă ca român, citind această lucrare te simţi părtaş la suferinţa marelui om politic. Iar dacă ai trăit o singură zi înainte de 1989, te simţi vinovat pentru păcatele înaintaşilor.
Fără a îmbrăca forme juridice lucrarea Corneliu Coposu – un stoic contemporan are şi file de testament ale marelui om politic. Deşi supunea cu modestie că biografia sa este lipsită de interes este valoarea spuselor sale şi faptelor sale se constituie într-un testament imaterial. Se pare insă că mulţi dintre oamenii politici actuali fie nu au găsit, fie nu l-au citit fie le-a fost mult prea incomod acest testament. Pentru români setul de valori creştine şi sociale promovate de Corneliu Coposu trebuie să fie grila de evaluare a omului politic contemporan. Orice abatere de la această formă de evaluare trebuie sancţionată cu severitate. Pentru Corneliu Coposu adevărul, înţelepciunea, onoarea, consecvenţa, dreptatea, modestia au fost principii fundamentale. Peste toate acestea a tronat credinţa, credinţă ce l-a ajutat să treacă peste toate şi să le ierte toate aşa cum mărturiseşte în interviurile sale. A avut o credinţă în Dumnezeu fără tăgadă, iar această credinţă l-a ţinut in viaţă în trei perioade istorice diferite. Nu s-a lepădat de idealul său şi tocmai de aceea a supravieţuit şi Dumnezeu i-a dăruit ani mulţi, pentru a vedea că atunci când crezi cu adevărat idealul tău se realizează. Aşa cum mărturiseşte a învăţat virtutea răbdării, iar cuvintele biblice spun că „acela care va răbda până la sfârşit se va mântui”. În credinţa sa puternică l-a avut ca model de asceză şi verticalitate pe Sfântul Ioan Botezătorul şi ca model misionar pe Sfântul Apostol Pavel. A crezut cu toată fiinţa, iar credinţa i-a dat răbdare şi înţelepciune şi a rezistat cu stoicism, aşa cum se poate constata din lucrarea domnului Dorin Ivan, un stoic şi domnia sa printre ziarişti deoarece s-a dedicat în întregime misiunii de lucrător în slujba adevărului. Din dragoste pentru adevăr, pentru istoria patriei a irosit clipe importante din propria-i viaţă pentru a aduce în actualitate chipul unor oameni extraordinari.
Lucrarea intitulată Corneliu Coposu un stoic contemporan a fost precedată de o altă lucrare scrisă tot cu atâta măiestrie: Experimentul Râmnicul Sărat. Aghiograf al martirilor din puşcăriile comuniste domnul ziarist Dorin Ivan readuce în mintea contemporanilor cea mai impunătoare figură politică a neamului nostru şi ne redă şansa tuturor să facem o evaluare corectă a valorilor din istoria politică contemporană.
[1] Domnul profesor Gheorghe Udrea este autor şi al lucrării În ajutorul iubitorilor de expediţie, Editura Diagonal, Bacău,2001.
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
