Îngerul descătuşat

Se spune că marele artist Michelangelo trecând prin faţa unei case, a zărit în curte un bloc de piatră diform. Văzându-l pe proprietar i-a cerut blocul de piatră spunându-i că în el se află un înger încătuşat pe care vrea să-l elibereze. Din blocul amorf a fost eliberat îngerul, apărând una dintre cele mai frumoase sculpturi ale marelui artist.

Analizând mica istorioară se pot regăsi cel puţin două  aspecte de care „suferă” şi contemporaneitatea: nelinişte creativă şi nevoia mecenariatului. Asemenea marelui artist renascentist setea de creaţie este nesecată şi astăzi. Atunci când bucuria creaţiei provenită din sensibilitatea unui suflet de artist se întâlneşte cu cel ce deţine mijloacele materiale, cel ce deţine blocul de piatră, îngerul creaţiei este descătuşat, îngerul creaţiei este eliberat pentru contemporani şi pentru posteritate, căci investiţia în cultură nu este doar o liniştirea a furtunii creaţiei din sufletul artistului, ci şi o şansă pentru contemporani şi posteritate. Artiştii, indiferent de forma de exprimare a artei, vor să transmită ceva din sufletul lor. Spiritul are însă nevoie de materie pentru a fiinţa, pentru a lua chip. Cuvântul are nevoie de suport pentru a prinde viaţă. Fila celulozică nu este imprimată doar de cerneala tiparului sau a penelului, ci fibrele ei sunt imprimate de spiritul, neliniştea cuvântului încă nescris, cuvântului care nu poate muri odată cu autorul său, nu poate fi circumscri   s într-un timp oarecare ci transcede timpul spaţiul spre sute sau poate mii de suflete şi minţi. Dar până aici câtă  nelinişte! Nedreaptă nelinişte! Artistul, scriitor păstrează în sufletul să forma cuvintelor, glasul lor care cere eliberare, gândul că acest cuvânt va muri înainte de a prinde chip şi a da viaţă visării celorlalţi. Este aproape robit de tristeţea gândului că din ce în ce mai puţini investesc în visul lui de  dărui celorlalţi o scânteie din flacăra divină a creaţiei ce arde necontenit.  „Tristeţe iremediabilă”având în vedere setea unei societăţi utilitariste şi consumiste, unei societăţi atât de bogată material

şi totuşi atât de săracă spiritual, cu investiţii atât de efemere şi cu lipsa sentimentului perenităţii spirituale. Ştiu că nu spun o noutate, căci „nimic nu este nou sub soare şi ceea ce a fost va mai fi”, aşa cum spune Ecletziasticul,  însă simt nevoia să spun. Nu sunt scriitor însă iubesc cuvântul scris cu înţelepciune, iubesc cartea, am trăit teama pierderii unei cărţi şi nu pot să nu am acelaşi sentiment pentru cei ce dau viaţă cărţilor. Le-am simţit neliniştea, le-am simţit bucuriile, am simţit cum fiecare lucrare este o frântură din sufletul lor dăruită eternităţii, frânturi ce se ce se despart de sufletul autorului, devin de sine stătătoare, făcându-i pe contemporani şi pe urmaşii lor să devină trecători prin viaţa unei entităţi perene. Adevărat este că se scrie şi literatură de tomberon. Se taie destulă pădure pentru a polua de două ori. O dată la propriu, iar a doua oară moral, infectând prin presă sau topuri de hârtie ce nu pot purta denumirea de „carte” decât într-o exprimare pur tehnică, mintea unor oameni curaţi sau alimentând nesaţul bolnavilor sociali care nu au curajul să-şi trăiască propria viaţă ci preferă să asiste doar ca spectatori la ea.  Adevărat este că pe ghenele blocurilor este înghesuială mare, dar şi neghina se cerne de grâu. Nu poţi   lăsa grâul necules de frica neghinei, nu poţi urî hârtia scrisă numai pentru că pe ea sunt imprimate şi mizeriile unor frustrări sau neputinţe artiste. Cu toate aceste inconveniente investiţia în cultură este una sigură, este una perenă având veşnicia ei, este o descătuşare a îngerului creaţiei care va deveni ocrotitor peste generaţii.

Sale!