„Şcoala unu” – o altfel de monografie

În anul 1982  păşeam printre castanii ce împodobesc cu frunzele lor Bulevardul Nicolae Bălcescu spre Şcoală. Nu aveam în minte totul bine definit despre ceea ce va urma. Unii mă încurajau, alţii, pentru a încerca să mă responsabilizeze îmi spunea cât de greu sau cât de important este să mergi la Şcoală. Am ajuns în faţa Şcolii, o şcoală despre care auzeam că este râvnită de mulţi pentru că este „o şcoală bună”. La primul contact vizual cu Şcoala părea ceva aparte. „Epoca de aur” construia frenetic cazematele de beton, până în incinta Şcolii erai flancat de blocuri înalte în Şcoala era altfel, venea parcă din alt spaţiu era un semn al trecutului printre „realizările epocale ” ale  prezentului. Această clădire ce-şi păstra cu demnitate vigoarea în faţa blocurilor din vecinătate împlinea de mai bine de 100 de ani visurile, aşteptările dragostea de a şti  a celor care-i treceau pragul. Zidurile acelea decorate cu cărămidă roşie aşezată simetric, simbolizând parcă modul în care devine fiecare elev au ascultat sute de glasuri de dascăli dedicaţi vocaţiei lor şi mii de glasuri cristaline de copii. S-au bucurat sau poate au plâns împreună cu aceştia, i-au ocrotit cu dragoste de frigul iernii şi i-au ferit de arşiţa lunilor mai călduroase. Un edificiu ce a prins suflet din sufletul celorlalţi iar acest edificiu purta numele „ŞCOALA UNU”

Ştiam acum că Buzăul are reţea şcolară complexă. Şi totuşi Şcoala era una singură…. După mai bine de 20 de ani de la acea primă întâlnire m-am reîntors la Şcoală. Am păşit printre castanii în floare şi am regăsit-o cu acelaşi aer arhaic. Am fost întâmpinat de domnul profesor Ovidiu Ionescu, directorul unităţii şcolare. Nu ştiu încă în ce împrejurări domnul profesor Ovidiu Ionescu a ajun la „Şcoala unu”, însă farmecul istoric al acestei vechi unităţi şcolare se îmbina perfect aspectul desprins parcă din cărţile disciplinei pe care o preda donul director. Aducea prin expresivitatea feţei şi dinamica oratorică şi intelectuală cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Ovidiu Ionescu este în spaţiul social, cultural, şcolar, religios buzoian un personaj aparte; profesor de istorie, inspector şcolar de specialitate, inspector şcolar general adjunct în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău, director de şcoală, membru al Adunării Eparhiale şi Consiliului Eparhial al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, autor de lucrări de specialitate şi un orator cu un simţ al semanticii cuvintelor greu de depăşit sunt doar câteva dintre reperele biografice ale autorului acestui eseu monografic structurat în două volume şi întitulat „Şcoala unu”.

Acest studiu monografic este „o altfel de mongrafie” prin modul de expunere a materialului, prin analizele contextuale, prin simţul istoric şi social de care uzează autorul şi mai cu seamă prin cursivitatea expunerii. Arta oratoriei nu putea fi evitată într-un text scris, un text ce curge, un text în care găseşti vocea dincolo de litere a domnului profesor Ovidiu Ionescu, un audiobuc … scris, un text istoric, bine documentat însă lipsit de ariditatea specifică cercetărilor istorice. Acest studiu monografic poate fi citit fără a simţii aglomeraţia datelor, abrazivitatea nevoii de  cât mai multă informaţie condensată care oboseşte mintea şi ochiul cititorului şi nu-i hrăneşte sufletul. Scrisul este viu, personajele intră pe rând în scenă, respectând cronologia  faptelor şi  primesc dreptul la replica istorică în deplin acord cu implicarea pe care au avut-o în viaţa acestei vechi unităţi de învăţământ, viaţă ce o actualizează precis şi deplin. Autorul scrie cu setea de a se elibera de sine şi a trece în altu, împărtăşind împreună cu personajele bucuria de a crea. Surprinde atât simpele opriri provizorii cât şi contextul general în care evolua învăţământul românesc în general şi cel buzoian în special. Descrierea capătă adeseori nuanţe critice însă sunt şi aspecte pe care le tratează cu neutralitate care îi vin în condei fără a mă încumeta nici să le apere nici să le şteargă

Domnul profesor Ovidiu Ionescu  este un autor generos nu numai prin însufleţirea cu care expune istoria ci şi prin plasarea la finalul lucrării a unui portofoliu bibliografic şi de documente bogat punând la dispoziţia materialul brut necesar oricărui tip de investigaţie (interogaţie) istorică.

Încă dintr-u început  este prezentat cadrul istoric în care a luat fiinţă şcoala buzoiană. Domnul profesor surprinde rolul activ pe care Biserica l-a avut în educarea copiilor modul din ce în ce mai instituţional în care reprezentanţii bisericii dăruiau lumina învăţăturii copiilor de atunci. Este prezentată apoi „laicizarea şcolii”, însă nu ca formă de excludere a mesajului religios, ci ca implicare şi preluare a sarcinilor educaţiei copiilor urbei de către comunitatea locală şi reprezentanţii acesteia.

Sunt prezentate eforturile uneori voluntare, alteori generate presiuni de exterioare ale autorităţilor locale care la început aveau mai multă inerţie decât iniţiativă, modul de relaţioare a dacălilor cu factorii de decizie, dialogul instituţional al timpului, precum şi valenţele educative ale şcolii care conduc la ruperea cercului de fier al individualităţii şi la de intregrarea într-o armonie supraindividuală

Şcoala unu s-a dezvoltat permanent hrănind din fiinţa ei generaţii de elevi. Părea o un parcurs care dincolo de sinuozităţile administrative şi sociale, de provocările timpului şi inevitatbilele contradicţii interne ducea la asimilarea ritmului firesc, creându-se nou spaţiu cu o mişcare centrifugă

Însă oamenii nu au reuşit să se ridice deasupra vremurilor iar şcoala a intrat în suferinţă. Autorul prezintă neputinţa şcolii româneşti, stupiditatea destinului şi zbaterile sale între două lumi devenind incapabilă rodească în niciuna. Contextualizarea istorică, expunerea documentelor cu schimbări monstruoase de mesaj din perioada jumătăţii de veac a secolului trecut transmit cititorului un gustului de pulbere şi amărăciune. Este descris grotescul şi stupiditatea vremurilor în care Religia era eliminată ca disciplină de studiu, profesorii Şcolii unu erau marginalizaţi pentru a face loc celor reeducaţi, şcoala trecea printr-o cruntă suferinţă. În exterior părea că este aceeaşi dar parcă totul era coordonat de mesajul   trecutul nu interesează oricât ar fi fost de grandios.

Cu spirit critic, autorul redă răspunsul răspuns frugal, mediocru, umilitor, deprimant al celor care au privit cu pasivitatea mutilarea şcolii româneşti şi au acceptat înfrângându-şi involuntara rezistenţă morală să  creeze un deşert în ei şi în jurul lor. Descrie în cuvinte vii actul de participare prin înjosire, prin renunţare morală, prin iresponsabilitate, degradare sau porniri obscure, lipsirea de simboluri, totala opacitate metafizică în încercările de integrare într-un mediu străin de tradiţia şcolii şi a poporului român. Mişcările noii şcoli erau dezarticulate, mersul într-o direcţie creată artificial era nestilizat, apărând breşe adânci între trecut şi prezent, oamenii trăiau sentimentul însingurării într-o lume care în aparenţă era osmotică

În realizarea acestor descrieri care încheie primul volum autorul nu se adăposteşte în abstract şi nu se limitează la o participare formală. Gândurile sunt aşternute lin, precis, fără îmbulzeală fiind permanent stimulate ghimpele lucidităţii, luciditate ce liseşte astăzi în identificarea parcursului pe care trebuie să-l parcurgă şcoala românească

Lucrarea este apare într-un context in care resonsabilii învăţământului românesc Ar vrea să fie în fiecare zi altul, să se scalde în fiecare zi în alte ape, să nu repete nimic niciodată, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic, un punct fix unde de unde nici o experienţă şi nici un raţionament o viziune statică, o contemplaţie directă, dacă ar şti să se distribuie corect în această experienţă sunt simpele opriri provizorii.

Sale!