Religie, medicină, sens

Există o legătură foarte strânsă între religie și medicină. Așa cum se poate constat din orice studiu al istoriei vieții medicale, religiile au avut un rol important în impunerea unor reguli de igienă, în prevenirea și chiar în tratarea unor boli. Și astăzi, deși știința a avansa foarte mult, marii medici recunosc că sunt doar instrumente în mâna divinității.

De asemenea, una dintre nevoile fundamentale ale omului este cea de a-și exercita propria religie.

Plecând de la cele relatate, ar fi interesant să ne reamintim pașii pe care religia, în speță creștinismul, îi face în întâmpinarea celui aflat în suferință. Tema este extrem de amplă și necesară.

În ultimii ani s-au scris sau tradus lucrări interdisciplinare privitoare la religie, sociologe, politică, drept[1]. Despre legătura religiei cu medicina s-a scris încă prea puţin.

Singurele domenii unde stadiul cercetărilor este reflectat abundent în lucrări publicate sunt cele ale bioeticii[2] şi psihoterapiei[3].

Omul, creștin și pacient

Morala creștină este extrem de utilă menținerii unei vieți sănătoase fizic și spiritual. Există o legătură între viciu și suferință, între păcatul habitual și boală.

Un proverb rusesc spune: „ La aşa viciu, aşa supliciu”[4].

Într-o carte de popularizare a credinței se vorbești atât de simplu şi edificator despre cauzalitatea păcat boală încât nimeni nu poate invoca nelămuriri semantice:

„ – Părinte, ce legătură are păcatul cu boala?

Mare legătură, fiule, pentru păcatele noastre se îmbolnăvește trupul şi sufletul slăbeşte. Au auzit de slăbănogul din Evanghelie că atunci când Hristos i-a zis : „Ţi se iartă păcatele”, de îndată s-a însănătoșit şi cu trupul.”[5]

Balsamul iertări îl face pe bolnav sănătos, iar pe cel teafăr îl întărește.[6] Este firesc să fie așa. Omul este ființă complexă și are nevoie de confort psihic și mijloace pentru a-și întări voința. Dăruirea medicului[7], voința pacientului și credința lui pot face adevărate minuni.

Desigur există și negări ale rolului pe care-l poate juca religia în domeniul medical. Sunt și persoane care vor să răpească bolnavilor bucuria și alinarea oferite de credință. „Judecând omenirea după tot ceea ce s-a petrecut până azi, trebuie să spunem că a dat mai multe dovezi de nebunie decât de înțelepciune.”[8]

Oricât de mult s-ar mândri cineva cu capacitatea de a fi autonom față de Dumnezeu trebuie să recunoaștem că fără credință viața nu este decât „o splendidă succesiune de morţi”[9]. Medicul este și el om. Fără îndoială că nu-i este simplu atunci când viața pacientului îi stă în mână. Poate recunoaște rolul divinității în actul vindecării sau nu. E liber. Totuși trufia nu-și are loc în asemenea momente, chiar dacă este cel mai bun specialist în ochii sistemului. Contactul cu realitatea și suferința sunt vitale. Altfel poate aluneca spre cinism sau supraevaluare. Mai ales că se întâmplă ca indivizi interesați sau lingușitori să-i dea „otrava înălțării de sine”[10]

Oricât de experimentat și bine cotat un medic, de obicei recunoaște că în fața multor situații trebuie să se smerească. Sunt cazuri în care plasticele cuvintele sunt necesare: „Ce motiv ai tu, o, cenuşă şi ţărână, să te slăveşti, de vreme ce nu ai de partea ta decât mizeria şi nimicul?”[11]. Fără a fi creștini practicanți sunt medici care admit deschis că fără pulsiunile divine rezultatul nu ar putea fi fericit. Viața Domnului continuată şi este fructificată în viaţa omului[12] atunci când există sinergie.

Așadar, medicul este considerat în creștinism mâna divină. Dumnezeu lucrează prin oameni și medicul este unul dintre ei. Când este deplin conștient de această realitate își face bine sieși, dar și pacientului. Pacientul are nevoie vitală de credință, de încredere și de răbdare. Este atât de importantă răbdarea, încât Domnul îi face fericiți pe cei răbdători[13]. Credința este, de asemenea, fundamentală. Ea împrăștie angoasă. Îi deschide omului viața. Îl ajută să trăiască fără spaima inevitabilei morții. Cato spunea: „Să nu-ţi fie teamă de acea ultimă oră a vieții tale: cel care are frică de moarte pierde şi ceea ce trăiește” [14]

Religia înseamnă echilibru și cumpătare. Trăim într-o societatea de consum. Riscul abuzului şi pierderii echilibrului este major. Problema societății nu mai este să producă tot ceea ce consumatorul cere, ci să determine consumatorul să absoarbă toată producția.[15]

Ca urmare a unei asemenea tip de marketing oricine poate cădea victimă. Cum foarte multe dintre afecțiunile de care suferă populația sunt rezultatul abuzurilor, viața echilibrată propusă de preceptele religioase este o soluție utilă, experimentată de secole. Soluțiile oferite de credință trebuie să rămână autentice. Spre exemplu, în domeniul culinar, prea multa griji dată felului de mâncare în post este o încălcare a principiilor fundamentale de postire.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că sunt unele boli care se nasc din trândăvie, lăcomie, necumpătare, lene.[16]

Altele vin din supraabundență și comoditate. Nu degeaba chinezii spun că omul își sapă groapa cu dinții. Omul modern este dependent de cantități și de comodități. Aceste adaptări pantagruielice la o societate a îmbuibării, în care conform statisticilor peste 40% din mâncare se aruncă, iar fenomenul obezității este îngrijorător, duce la concluzia că stă la rădăcina fiecărei ființe.[17]

Ajustarea acestor comportamente poate fi realizată cu ajutorul educația.[18]Așadar, bolile nu vin doar ca un efect al interacțiunii ființei umane cu diferiții factori de mediu sau ca un efect al transformărilor fiziologice care apar odată cu vârsta. Ele survin ca urmare a încălcării firescului vieții, al abuzului de prea multă viață, al nerespectării unor norme etice enunțate încă din vremea părintelui medicinii, Hipocrate[19]. Aceste principii se regăsesc în marile religii și sunt propuse ca formă de viețuire și în creștinism.

Medicul este și el un fel de slujitor ar al Domnului. Slujește divinitatea din alt unchi. Evaluează starea de sănătate ținând cont de complexitatea ființei umane. Ceea ce interesează medicul este atât vârsta biologică cât şi anumite date psihologice : sentimente, emoții, îndemânare, putere de percepție şi învățare, comportare socială.[20]

Fiind implicat atât de profund în sondarea vieții interne a pacientului medicul trebuie să respecte principiile de deontologice pe care și le-a însușit în vremea studiilor și pe care și le-a asumat prin jurământ, înainte de a-și începe activitatea profesională. În toate actele sale medicale trebuie să aibă în vedere principiul primum non nocere, precum și pe cel primum humanitas, alterum scientiae[21].

Caracterul profund social al practicii medicale a făcut ca, de-a lungul timpului, ideea de responsabilitate medicală să însoțească obligatoriu orice act medical.[22]

Secretul profesional este altă o obligație morală și legală, căreia personalul medical trebuie să i se supună. Pentru a-l putea ajuta cât mai eficient pe pacient trebuie să intre în contact cu realități diverse și uneori să cunoască aspecte care țin de intimitatea persoanei. Pentru a stabili starea de sănătate sau de boală, medicul trebuie să cunoască multe din „tainele” celui supus investigației, devenind confidentul bolnavului[23]. Dar trebuie să respecte dreptul pacientului la intimitate. Altfel pierde încrederea pacienților și puterea de a-i vindeca.

Suferința și alinarea ei în creștinism

Ca urmare a căderii în păcatul original, conform referatului Biblic ființa umană a devenit vulnerabilă suferinţei şi a fost supusă morţii, ca o consecință firească a degradării fizice cauzate de diferitele boli. Adesea însă boala este privită într-un mod unilateral, ca o suferinţă fizică, uitându-se de profunzimea şi complexitatea firi umane.

Suferinţa este una dintre problemele fundamentale ale vieţii umane şi evident, conotaţiile religioase sunt profunde. Spre exemplu Budismul a făcut din suferinţă ideea centrală în jurul căreia a fost construită întreaga doctrină, iar creștinismul identifică sursă suferinţei, moartea (Romani V, 12)

În abordarea creștină există o legătură puternică între voinţă şi boală. Aceasta este reliefată încă de la facerea omului: „Iar din pomul cunoștinței binelui şi răului să nu mănânci că în ziua aceea vei muri negreşit” (Facere II, 17)

Pe lângă urmările păcatului original omul ajunge la suferință şi ca urmare a păcatelor personale. Robia păcatului are consecințe atât fizice cât şi spirituale. Sfânta Scriptură de, de asemenea, mărturie despre efectele nefaste ale păcatului asupra sănătăţii: „ Cel ce păcătuieşte împotriva făcătorului său va cădea în mâinile doctorilor” (Înțelepciunea lui Isus Sirah, XXXVIII, 15). Religia presupune, deci o viețuire normală, în concordanță cu natura umană, căci dacă vieţuieşti împotriva trupului vei muri”(Romani, VIII, 13). De aceea există concordanță între vindecare și iertare.

Când Mântuitorul tămăduieşte un paralitic din Capernaum îi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale „( Marcu II, 5), ceea ce duce la concluzia că păcatele au fost cauza bolii sale

După ce-l vindecă pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, întâlnindu-l în templu i-a zis „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti să nu-ţi fie ţie mai rău” (Ioan V, 14). Recidiva păcatului duce la accentuare efectelor, manifestată prin boală şi implicit moarte.

Deci păcatul aduce boala, iar boala trage după ea multă suferință. Privind astfel lucrurile se poate constat că suferința este și o cale de întoarcere spre sănătate, cel puțin spre sănătatea sufletească. Așadar, suferinţa, dincolo de dramă, are rol purifiator. Cartea biblicului Iov este o pildă pentru omul aflat în suferință.

Dar pentru cei care au crezut şi l-au primit pe El, împărăția este prezentă din veacul acesta, mai presus decât toate dovezile şi evidențele[24]. Omul nu este numai un individ al naturii. Condiția de persoană aparține fiecărei ființe umane, datorită unei relații singulare şi unice cu Dumnezeu[25]. Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire. Dacă Dumnezeu îl prețuiește atât de mult, oare oamenii nu ar trebui să se prețuiască și mai mult între ei, având în vedere că au aceiași condiție? Așa ar fi normal. De aceea se spune că „pentru a întrezări ceva din iubire trebuie să ajungi mult dincolo de ea”[26]

Deci, aplicarea principiului fundamental al iubirii aproapelui ameliorează suferința, indiferent de gravitatea bolii. Un bolnav care știe că este tratat cu dragoste și atenție simte că are aliați puternici împotriva bolii.

Așadar, religia are un rol fundamental în asanarea suferințelor fizice și psihice ale ființei umane, iar cunoașterea fundamentelor moralei creștine și înțelegerea sensului lor corect se poate constitui într-o formă de prevenție utilă.

Biblia și medicina

Realitatea firii omenești a Mântuitorului este dovedită peremptoriu de istorisirea făcută de Sfântul Evanghelist Matei cap. IV, 1-11 privitoare la ispitirile Mântuitorului, precum şi suferinţa Sa în Grădina Ghetsimani (Matei, 26).

Mântuitorul Iisus învinge toate ispitele şi primeşte de bunăvoie chinurile pe cruce şi moartea trupească, pe care o biruieşte prin înviere, despre care ne asigură şi pe noi: „Şi precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia” (I Cor. XV, 22)

Deci mântuirea lumii obiectiv prin venire a Mântuitorului și a fost realizată prin suferinţă și prin urmarea chemării „Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie”(Marcu, VIII, 34), iar urmarea lui Hristos este o cale sigură de echilibru și de sănătate interioară.

Misiunea pământească a Mântuitorului a avut două direcţii: predica şi alinarea suferinţelor omeneşti ( Evrei, IV 15)

Întreaga activitate a Domnului are o pedagogie profundă. Vindecările însă sunt mai mult decât atât. Sunt o renaștere pentru cei tămăduiți. Ei primesc șansa de a da un nou sens vieții(Matei, IV, 23; XII, 15; XV, 30; Marcu, VI, 56, Luca VI, 17-18; Ioan VI, 2).

Tămăduirile au fost o împlinirea a profețiilor mesianice (Isaia XXXV, 5) şi sunt dovada cea mai puternică a divinității sale, deoarece mulțimile se minunau văzând pe paralitici umblând, pe orbi văzând, pe bolnavi sănătoși ( Matei, 15, 31)

În toate situațiile tămăduirea bolnavilor era o răsplată pentru credința lor. Spre exemplu, femeia care suferea de scurgere de sânge avea nemișcata convingerea că dacă se va atinge de haina Domnului Hristos se va tămădui ( Marcu, VIII, 5), iar sutașul era atât de convins de nevrednicia sa şi de puterea vindecătoare a Mântuitorului încât î-L roagă să rostească doar un cuvânt și slujitorul lui se va vindeca (Matei, VIII, 5).

Cu aceiași convingere Bartimeu orbul îi spune să că vrea să vadă, iar Mântuitorul i-a răspuns: „ Credința ta te-a mântuit” (Luca XVIII, 40-42).

Unul dintre paragrafele pilduitoare pentru pedagogia vindecărilor Mântuitorului Hristos este relatat de către Sfântul Evanghelist Marcu(VII, 36) cu ocazia istorisirii vindecării unui surdomut. Acesta a fost îndemnat să păstreze cu discreție minunea trăită.

Din relatările Noului Testament putem constat că Mântuitorul nu avea „competentă” limitată, rezumându-și faptele miraculoase doar la anumite afecțiuni, ci vindeca orice boală şi neputință.

Condiția principala era credința.

Conform învățăturii creștine această putere tămăduitoare a fost transmisă de Mântuitorul Hristos Bisericii. De aceea Hristos Domnul investește pe apostoli cu putere asupra duhurilor celor necurate dându-le, totodată, putere să tămăduiască bolile trupești şi sufletești şi slăbiciunile firii omenești (Matei, X, 1).

De asemenea, Îi trimite la propovăduire, dându-le putere să pună mâinile peste cei bolnavi şi să-i facă sănătoși (Marcu, XVI, 18). Acest dar al tămăduirii, prin succesiune apostolică, este transmis urmașilor apostolilor, episcopilor şi preoților, așa cum reiese din mărturia dată de Sf. Apostol Iacob care îndeamnă ca atunci când este cineva bolnav să cheme preoții Bisericii să se roage pentru el ( Iacob, V,14).

Pe lângă textele biblice menționate mai sus, nu trebuie uitat faptul că, conform tradiției și al exegeților Noului Testament, unul dintre cei patru evangheliști, Evanghelistul Luca, era medic. Mărturia este dată de textul: Vă îmbrățișează Luca, doctorul cel iubit, şi Dimas (Col IV, 4), precum și de informațiile conform cărora, pe lângă ajutorul în activitatea misionară, Luca îi era de folos Sfântului Apostol Pavel, care după cum se știe, suferea de o boală cronică[27] (Gal. IV, 13-15).

Așadar Biblia este o sursă inepuizabilă de informație privitoare la tratarea diferitelor afecțiuni[28], iar Biserica privește ființa umană în integralitatea sa, trup şi suflet, arătând legătura indisolubilă dintre cele două componente ale ființei create de Dumnezeu.

Vindecarea şi iertarea se intercondiționează, iar prin harul Bisericii omul primește iertarea păcatelor care stau la baza degradării, degenerării şi bolii încuibate în firea omenească cea căzută prin necugetatul act al strămoșului Adam.

Mijloacele terapeutice ale Bisericii

Umanismul creștin a schimbat definitiv fața omenirii. Indiferent de timp sau loc, la realizarea unei comunități adevărate, religia poate avea o contribuție solidă.[29] Biserica se implică prin mijloace spirituale în scopul sprijinirii comunității în general și a persoanei, în mod special. Starea de sănătate a oamenilor nu este o chestiune pe care Biserica o neglijează. Este importantă, așa cum ființa umană este importantă. Boala nu am mai fost văzută ca un stigmat iremediabil.[30]

De aceea, în cultul creștin există mijloacele spirituale celor pentru ajutorarea celor în suferință.

Practic, Biserica poate avea în lupta creștinului cu boala contribuții profilactice tămăduitoare și de sănătate spirituală. Profilaxia bolilor este asigurată atunci când creștinul respectă regulile morale și de asceză. Sănătatea spirituală este obținută atunci când bolnavul sau familia au credință puternică în Dumnezeu. Din păcate oamenii, derutați de boală și slabi își cheltuiesc banii cu superstiții și nu caută ajutorul Bisericii[31].

De aceea, Biserica ar trebui să-și facă mai cunoscută oferta sa spirituală, adresată bolnavilor. Biserica vorbește în general despre tămăduirea sufletului, însă, din practicile sale reiese clar că în viziunea creștină nu există îndușmănire între suflet și trup. Omul este privit în integralitatea lui, abordarea fiind holistică.

De aceea, fără a-și abandona misiunea sa spirituală și fără a avea ca obiect de activitate vindecarea trupului, Biserica poate contribui la actul medical public sau particular. Există interferențe, există conlucrare, dar nu substituire. Creștinismul nu preia funcția medicului. A nega rolul medicului şi a te lăsa în grija Providenței, acuzând poate unele imperfecțiuni ale sistemului sau așteptând un miracol, care nu se poate realiza direct, ci prin intermediul celui pregătit profesional să te trateze, este straniu, anticreștin şi ineficient.[32] Aberații religioase de acest gen au existat, există şi vor mai exista[33]. Important este ca preotul să le cunoască şi să-i prevină prin informare pe creștini, făcându-și astfel datoria față de ei şi binele lor, față de adevăr şi față de Dumnezeu.[34]

Când Sfântul Vasile a fost întrebat dacă mersul la doctor şi căile de tratament propuse sunt compatibile cu evlavia creștină a răspuns: „ Fiecare știință ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă.(…)

Lumea contemporană este dominată de cultura secularizată care îşi are obârşia în secolul al XVIII lea, cunoscut ca secolul luminilor. Această cultură are aspecte pozitive indiscutabile, datorate în cea mai mare măsură progresului științific şi tehnologic pe care l-a promovat de-a lungul vremii. Dar nu este mai puțin adevărat că această cultură secularizată, care i-a permis omului să dobândească rezultate dincolo de așteptările secolului al XVIII lea a avut şi aspecte negative, care s-au repercutat dureros asupra omului.[35]

Teologia creștină, când vorbește despre om, îl descrie ca zidit „după chipul” lui Dumnezeu. Aceasta este valabilă şi în omul de după cădere, care, „chiar dacă poartă rănile păcatelor”, continuă să fie operă „după chipul” lui Dumnezeu[36].

Vindecarea prin credință poate avea rezultat doar în contextul racordării la credință în Dumnezeu. Simpla autosugestionare nu-şi atinge scopul. „Chiar dacă se spune că profunda credința însăși este o mare forță a spiritului, dacă această forță a spiritului nu te pune în legătură cu Dumnezeu nu-și atinge scopul[37].

Așadar, Biserica Creștină are motivația și elementele necesare, teologice și practice, pentru a fi utilă societății și pentru a crea încredere și coeziune. Teologia creștină afirmă în mod clar că medicul este tot de la Dumnezeu, iar arta sa este un dar divin și un rezultat al muncii proprii. Oamenii au nevoie de doctor, dar au nevoie și de credință sinceră. Ovidius avea dreptate în afirmațiile sale: „ Nu stă întotdeauna în puterea medicului să vindece bolnavul. Uneori boala este mai tare decât știința”[38].

Din perspectivă creștină omul trebuie să se ferească acest de darul sănătății pentru a săvârși păcate. Chiar din cauza sănătății unii oameni robuști devin mai răi decât alții. Nu se tem să abuzeze de cel mai larg dar al lui Dumnezeu.[39]

De asemenea, religia are un rol fundamental în păstrarea sănătății publice. Biserica, prin vocea slujitorilor săi, are rolul de asigura profilaxia multor boli, într-un timp în care accentul se pune pe tratare și nu pe prevenție. Medicina a realizat în secolul XX un triumf de ne imaginat cu câteva secole în urmă[40]. Descoperirile științifice în domeniul medical au impact imens asupra schimbării vieţii cotidiene.

Cu toate acestea, apar mereu provocări noi. Soluțiile medicale la unele dintre se lasă, încă, așteptate. SIDA este una dintre problemele fără răspuns terapeutic.

Având în vedere principalele căi de transmitere a acestei maladii, această boală care deteriorează sistemul imunitar, trebuie combătută prin reafirmarea valorilor morale creștine, singurele care dau certitudinea protecției împotriva HIV[41]

Formele de luptă împotriva acestei boli sau a altor boli care nu au remediu sunt cel puțin două. Prevenția, prin respectarea moralei creștine și dragostea pentru cel care devine stigmatizat de boala de care suferă. Stigmatul este o relație de devalorizare în care unui individ îi este refuzat accesul la o acceptare socială completă.[42] Dumnezeu, însă, nu caută la fața omului, iar Iisus s-a întrupat pentru cei bolnavi, care au nevoie de doctor. Practic, oricât de grav bolnav ar fi cineva el va beneficia de sprijinul Bisericii pentru integrare sau păstrare în mijlocul comunității și pentru ușurarea suferinței.

Așadar, Biserica s-a implicat și se implică cu dragoste spre binele oamenilor: „Ieşi, deci, puțin afară din oraş şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosul bogăţiilor, dar, din îndemnul lui Vasilie, se depun în el chiar unele din cele neapărat de trebuință…Priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găseşte din belşug” [43] .

Acest text, care amintește de Vasiliada Sfântului Vasile cel Mare poate fi un moto al implicării Bisericii alături de cei în suferință, implicare ce nu ține cont de timp, loc, persoană, confesiune, etc.

Pe lângă implicarea instituțională a Bisericii, gen Vasiliada, există mijloace harice prin care Biserica încălzește sufletul omului. Cel mai important dintre acestea este rugăciunea.

„Tăceţi şi lăsaţi rugăciunea să vorbească”[44], se spune.

Rugăciunea este un act sacramental, nu doar un exericțiu de lectură. Rugăciunea presupune dialog cu divinitatea, împăcarea cu sine și cu aproapele și pași pe calea virtuții. Pentru înlăturarea răului din existența cuiva nu este suficientă simpla lor citire, ca o rostire magică. Este necesară eliberarea de păcat, sub orice formă.[45]

Viaţa de har se împlineşte în Biserică, pentru fiecare membru, pe căile sale proprii, misterioase şi insondabile. Cu toate acestea plăcutu-i-a Domnului să stabilească o formă determinată, accesibilă tuturor, a primirii harului Sfântului Duh în sfintele Taine.[46]

Conform învățăturii creștine taina Sfântului Maslul este destinată, mai mult decât celelalte Sfinte Taine, să servească pentru tămăduirea bolilor trupești și sufletești.

Oricare ar fi evoluția bolii, ungerea cu untdelemn sfințit simbolizează iertarea dumnezeiască şi eliberarea din cercul vicios al păcatului, al suferinţei şi al morţii, în care omenirea căzută este ţinută captivă. Milostivă faţă de suferinţa omenească, întrunită laolaltă ca să se roage pentru mădularul ei suferind, Biserica, prin preoţii ei, cere uşurare, iertare şi elibertate veşnică. Acesta este sensul Maslului.[47]

Având în vedere că boala nu se uită la chip sau la vreme nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârșirea Sfântului Maslu. Se oficiază oricând este nevoie.[48]

O altă Taină a Bisericii utilă tuturor este Spovedania. Este taina ridicării şi a îndepărtării depline şi reale a păcatelor pe care le-am săvârșit creștinul. Prin spovedanie este readusă curăția dintru început a sufletului nostru[49].

Teologii actuali consideră că Spovedania este un mijloc terapeutic extrem de important, deoarece, creștinului care se mărturisește cu sinceritate, care urmează o prescripție canonică și se hotărăște să nu mai greșească i se conferă iertarea păcatelor, iar iertarea este o cerință absolută pentru sănătatea sufletească.[50]

Un alt mijloc pe care Biserica îl consideră vital pentru sănătatea oamenilor este Împărtășania[51].

Atât de importantă este această taină, încât bolnavilor grav li se administrează fără a li se pretinde un canon de pocăință îndelungat.[52]

Deși uneori momentul împărtășaniei pentru cei care nu sunt creștini practicanți este ales la capăt de drum administrarea tainei nu este refuzată.

Motivul nu rezidă în faptul că atunci vocea apropiaţilor are caracter aproape de somaţie, fie din teamă pentru soarta postumă a bolnavului, fie ca o consecinţă a tradiţiei care încarcă, în mintea unor enoriaşi cu educaţie redusă, lista de „prestaţii cultice” mai mult dacă cel decedat nu este împărăţit. Motivul este unul de conștiință. Împărtășania este merinda vieții veșnice și, conform învățăturii creștine, nimeni nu trebuie să plece din lumea aceasta fără ea. Bolnavul care se împărtășește, indiferent de gravitatea bolii, simte o ușurare imensă.

Așadar, slujitorul Altarului trebuie să purceadă negreşit la împărtăşirea bolnavului, indiferent de starea acestuia.

Impactul de ultim moment al întâlnirii preot – bolnav, este uneori delicat, deoarece suferindul vede prezenţa slujitorului Domnului ca un ultim act înainte de neant.

Chiar şi în situaţii critice, preotul trebuie să ofere încredere. Încredere în vindecare, încredere în iertare, încredere în îndreptare, încredere în mântuire și în veșnicia sufletului. „Chiar faptul că omul nu se poate împăca cu moartea şi caută mereu drumuri spre a scăpa de ea, sau spre a o învinge, îl arată făcut pentru nemurire” [53]. De aceea învierea este unul din adevărurile fundamentale ale învăţăturii creştine.[54] „Oamenii l-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu, însă, prin învierea Lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire”.[55]

Boala si suferinţa este momentul cel mai prielnic în care omul, mai ales acela care a avut o viaţă nesfinţită, realizează dualitatea sa, suflet şi trup, stare antropologică pe care a trăit-o dar a ignorat-o, dedicându-se complet trupului în ale cărui unghere sufletul a sălăşluit suferind durerea de a asista la o viaţă păcătoasă. „ Alcătuit din trup şi suflet, omul luat în sine nu este nici desăvârşit, nici nedesăvârşit; el este bun şi poate deveni mai bun. Partea principală a fiinţei este sufletul, care este mai de preţ decât trupul”[56], iar preotul, şi în situaţia cea mai grea a vieţii trupeşti, trebuie să dea încredere în viaţa viitoare celui al cărui trup este măcinat în suferinţă de o boală nemiloasă.

Momentul suferinţei este îndeamnă la reflecție. Omul frânează din goana nebună, din „fuga motorizată[57]” spre altceva și începe să privească spre propriul interior şi spre Creatorul său.

Pentru ca mijloacele pastorale uzitate de preot să corespundă aşteptărilor bolnavului şi ale familiei, pentru a găsi cele mai bune căi de comunicare, munca de „investigare” a situaţiei concrete, fizice şi spirituale trebuie să aibă profunzimea unui studiu sociologic care analizează boala ca „experienţă trăită”[58].

Reprezentantul Bisericii are un rol important şi în ceea ce priveşte încurajarea familiei celui bolnav și mai ales a soților. În căsnicie, fiecare se confruntă cu imperfecţiunile şi cu neputinţele celuilalt care contrazic simțirea intuită de la început. Nenumărate sentimente de descurajare, de deznădejde sau sentimentul de singurătate îi copleşesc uneori pe membrii cuplului[59]. În cazul suferinţelor, uneori legătura devine şi mai strânsă, alteori, mai ales dup un timp se slăbeşte, apărând sentimentul poverii purtate. Intervenţia preotului este vitală. El este cel care poate arăta că povara bolii este o şansă pentru celălalt, este o dobândire de sens, este un motiv pentru care Dumnezeu îl întăreşte pe cel sănătos pentru a duce din povara soţului bolnav.

O viaţă implicată în suferinţa celuilalt, o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de speranţă, deschide celui în suferinţă o uşă a alinării. Răbdarea celui bolnav, care uneori este limitată de suferinţă şi are ca tendinţă culpabilizarea celor din jur, trebuie susținută prin intervenţia pastorală şi sfătuitoare a preotului. Bolnavii au uneori tendinţa de a se plânge excesiv de neputinţa lor sau de a acuza pe cei din jur pentru lipsă de grijă, iar cei sănătoşi au sămânţa reproşului faţă de cel suferind, mai cu seamă în situaţiile în care comportamentul moral anterior a lăsat de dorit, iar boala, cu tot cortegiul de suferinţă, este autoprovocată de o viaţă vicioasă. În situaţii critice însă nu mai este loc de reproşuri. Suferinţa este curativă pentru ambii soţi, iar culpabilizările scad forţa dispozitivului de luptă cu nemilosul duşman.

Autoritatea preotului nu este doar una umană, și divină. „Credinciosul în relaţia cu preotul atât un „tu” vizibil, ca intermediar central al comuniunii cu cei care cred în Hristos, cât şi un „tu” care îi prilejuieşte trăirea relaţiei cu Hristos”[60] Creștinul nu se mai simte singur. El trebuie, după întâlnirea cu preotul, să știe că o întregă comunitate se roagă, il poartă în suflet şi ii este alături.

Medicină, religie, sens

Oblamov, eroul romancierului rus Goncearov, întrebat „Ce faci în viaţă?” răspunde uimit, chiar ofensat de o asemenea întrebare: „Cum ce fac, o iubeesc pe Olga…”[61]

Pe de altă parte Filozoful Keyseling declară cu patetismul domol şi contagios al ideilor sale că aproape orice viaţă omenească este un faliment.[62]

Iar Carl G. Jung scria: „Cam o treime din pacienţii mei nu suferă de nevroze definibile clinic, ci de lipsa de sens şi de goliciunea vieţii”. [63]

Din aceste scurte referințe se poate deduce faptul că omul are nevoie să de un sens vieții lui. Unii reușesc să se ascundă în spatele unor sensuri mărunte, alții nu-și găsesc nici măcar un sens în viață, iar adevărul este că fără sens viața este o irosire de timp.

Conform concepției creștine omul își găsește sensul în celălalt, în aproapele. Egoismul și egocentrismul nu sunt benefice vieții sociale și individuale. Oricât de banală ar fi existența oricum întâlnești câțiva oameni în fiecare zi a vieţii. Cel ce se gândeşte doar la sine nu va căpăta mult de la viaţă. Va fi nenorocit. Dar cel ce uită de sine slujindu-i pe alţii va găsi bucuria de a trăi.[64]

Rătăciți, fără țintă, oamenii dau fuga la psihiatru cu vieţile lor mărunte, lipsite de sens, inutile. Pierzând vaporul rămân pe chei şi dau vina pe toată lumea, numai pe ei înşişi nu, pretinzând ca lumea să se învârtească în jurul dorinţelor lor egoiste.

Egoismul și supraabundența materială sunt două cauze ale pierderii sensului în vremurile moderne. Sunt proiecții greșite despre viața reală. Viața nu poate fi o competiție după bunuri materiale. Trebuie să fie mai mult decât atât. Cicero spunea: „A nu fi lacom înseamnă o avere; a nu fi risipitor înseamnă un venit. Căci a fi mulţumit cu bunurile sale este cea mai mare şi mai sigură bogăție.”[65]

Creștinismul oferă o altă perspectivă vieții, indicând direcții de urmat. El influențează organizarea lor familială şi socială, viața lor economică, şi, în fine, gândirea lor religioasă.[66] În același timp, învățătura creștină se fundamentează pe existența unui Dumnezeu trancendent. Pentru cei care au crezut şi l-au primit pe El, împărăţia este prezentă din veacul acesta, mai presus decât toate dovezile şi evidenţele[67].

Dumnezeu i-a dat sens omului. Omul nu este numai un individ al naturii. Condiţia de persoană aparţine fiecărei fiinţe umane datorită unei relaţii singulare şi unice cu Dumnezeu[68].

Nici atunci când suferă creștinul nu rămâne fără sens. Sf. Nil scrie unui apărător dintr-un oraş, care nu se resemna deloc să sufere: „Orice om, laic sau călugăr, dacă doreşte să primească un dar din cer, trebuie să suporte numeroase pedepse, ispite şi suferinţe”[69] Socotesc că durerile ceasului de faţă nu pot sta în cumpănă cu mărirea care va să se arate pentru noi”

Păcatul este un act irațional, iar căderea omului în păcat nu are doar caracter etic ci şi caracter natural[70]. Fiinţa umană îmbracă „hainele de piele”ca semn al modului în care păcătosul ajunge la înjugarea cu aspect exterior al unui animal iraţional

„Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi îl mângâie mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte”.[71]

Dezvoltarea tehnologiei medicale a atrofiat uneori comunicarea dintre medic şi pacient, aceasta devenind foarte tehnică, iar organismul a devenit doar suma părţilor sale componente, fără ca pacientul să fie tratat ca un tot. Pacienţii simt nevoia să fie ascultaţi şi înţeleşi, iar din acest motiv „alunecarea” spre medicina alternativă este de peste 70% în ţările bogate. Ca urmare a unor studii realizate s-a constat că numărul bolnavilor care se plâng de comunicare în relaţia cu personalul medical este mai mare decât al celor care se plâng de calitate mâncării[72]. Având în vedere presiunea socială pusă asupra angajaţilor sistemului medical, numărul şi ritmul îmbolnăvirilor, precum şi alte situaţii contextuale care trunchiază sau creează impresia insuficientei comunicării cu reprezentaţii sistemului medical, preotul trebuie să fie un bun ascultător. Întâlnirile sale cu pacientul nu trebuie să vizeze doar oferirea „mecanică” a iertării unei fiinţe aflate într-un stadiu mai mic sau mai mare de deteriorare fizică. Trebuie să umple un golul de comunicare printr-o ascultare activă[73], fraternizând astfel cu reprezentantul sistemului medical în beneficiul pacientului. Ascultarea activă, acompaniată de o atitudine empatică care presupune imaginarea gândurilor, sentimentelor, situaţiei celuilalt[74], trecându-se astfel de la comunicarea ca transmitere de informaţie, la comunicarea ca relaţie[75] şi la conservarea stimei de sine[76], absolut necesare pentru crearea încrederii în capacitățile curative ale tratamentului prescris şi în ajutorul lui Dumnezeu, oferit prin mâna medicului şi harul slujitorului Domnului.

[1] A se vedea: Constantin Cuciuc, Sociologia religiilor, Edit. Fundaţiei România de Mâine, București, 2003; Manuela Gheorghe, Religia şi schimbarea socială în România, Edit. Fundației Axis, Iaşi, 2004; Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postcomunistă, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2010; Max Weber, Sociologia religiei,(trad. Claudiu Baciu), Edit. Teora, 1998; Teologie şi Politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Edit. Anastasia, 2004.

[2] H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine, ( trad. Mihail Neamţu, Cezar Login, diac. Ioan Ică jr., Deisis, 2005; Luc Montagnier, Michael Niaussant, Fhilippe Harrouard, Dialoguri ale vremurilor noastre, Edit. Spandaugino, (trad. Ana Dumitrescu), Bucureşti, 2012.

[3] Jean-Claude Laechet, Terapeutica bolilor mintale, (trad. Marilena Bojin) Editura Sophia, Bucureşti, 2008; Idem, Terapeutica bolilor spirituale, (trad. Marilena Bojin) Editura Sophia, București, 2006; Prof. Dimitri Melehov, Psihiatria şi problemele vieții duhovnicești,( trad. Adrian Tănăsescu-Vlas), Edit. Sophia, Bucureşti, 2008; Prof. Dimitri Melehov, Psihiatria şi problemele vieții duhovnicești,( trad. Adrian Tănăsescu-Vlas), Edit. Sophia, 2008; Bucureşti, 2008; Spiridonos Logothethetis, Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii,(Pr. Şerban Tica), Edit. Spohia, București, 2001; Pr. Vasilios Thermos, Om la orizont –psihologia şi psihiatria ortodoxă, (trad. Vlad Ciule), Edit. Sophia, București, 2010; Arhim. Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei în învățătura Bisericii, (trad. Şerban Tica), Edit. Sophia, Bucureşti, 2001; Mitropolit Hierotheos Vlahchos, Psihoterapia ortodoxă, Edit. Sophia, Bucureşti, 2001; K.V. Zorin, De ce suferă copiii, (trad. Lucia Ciornea), Edit. Sophia, Edit. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006; Arhim. Simeon Kraiopoulos, Păcatul şi stările psihopatologice, (trad. Cristina Rogobete), Edit. Bizantină, București, 2009; Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenți, Edit. Sophia, Edit. Cartea Ortodoxă București, București, 2005.

[4] Arina Avram, Enciclopedia înţelepciunii, Edit. All Educaţional, Bucureşti, 2011, p. 187.

[5] P.S. Ioan Mihălţan, Seminţe din ţarina cuminţeniei,vol. I, Edit. Episcopiei Oradiei, Oradia, 1993, p. 37.

[6] Episcop Nicolae Velimirovici, Ziua învierii, (vol II), (trad. Anca Sârbescu), Edit. Ileana, București, 2002, p. 13.

[7] Un model cu caracter de pildă pioasă este istorisit în Limonariul mirenilor – întâmplări de folos, (Edit. Cristian Spătărelu) Edit. Cartea Orotodoxă, Edit. Egumeniţa,(f.a.),(f.l.), p. 104-108.

[8] Ernesto Sabato, Eseuri,vol II, (trad. Ileana Scipione), Edit. Rao, Bucureşti, 1996, p. 372.

[9] Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 39.

[10] Cum să biruim mândria, (trad. Adrian Tănăsescu-Vlas), Edit. Sophia, Alexandria, 2010, p. 7.

[11] Jean-Noel Vurnet, Dumnezeul femeilor,(trad. Teodor Baconsky), Edit. Anastasia, 1996, p. 56.

[12] Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Edit. Harisma, P. 244.

[13] Tertulian, Despre idolatrie şi alte scrieri morale, (trad. Claudiu T. Arieşan), Edit. Amacord, București, 2001, p. 112.

[14] Cato, Distihuri morale corectate şi comentate de Erasmus din Roterdam, (trad. Traian Diaconescu), Edit. Seculum Vizual, Bucureşti, 2008, p. 61.

[15] Andre Maurois, Scrisoare deschisă către tineri, (trad. Mihaela Niculescu), Edit. Niculescu, 2008, p. 85.

[16] Dicționarul bunei cuviințe creștine, Edit. Cuget Românesc, Bârda, 1999, p. 40 -41.

[17] Dr. Grigore Gh. Comşa, O mie de pilde, Arad. 1929, p. 28.

[18] Ierodiacon Savatie Bastovoi, Între Freud şi Hristos, Edit. Marineasa, Timisoara, 2001,p.25.

[19] A se vedea Clifford A. Pickover, The medical book, Sterling, New York, 2012, p. 40.

[20] Dr. Tiberiu Ghiţescu, Etica medicală, Casa de editură „Edimpex – Speranţa, Bucureşti, 1992, p. 78.

[21] Gh. Scripcaru, T. Ciornea, Deontologie medicală, Edit Medicală, Bucureşti, 1979, p. 88.

[22] Gh. Scripcaru, T Ciornea, N. Ivanovici, Medicină şi drept, Edit Junimea, Iaşi, 1979, p. 60.

[23] D. Duţescu, Etica profesiunii medicale, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 175.

[24] Alexandre Schmeman, Euharistia taina împărăției, (trad. Pr. Boris Răduleanu), Edit. Anastasia, Bucureşti, (f.a.), p. 54.

[25] Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Edit. Humanitas,(trad. Anca Manolache), Bucureşti, 1998, p. 131.

[26] Paul Evdochimov, Taina Iubirii, Edit. Cristiana, București, 1999, p.117.

[27] Pr.Prof.Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în studiul Noului Testament, (vol. I), Teofania, Sibiu, 2001, p.139.

[28] Spre exemplu într-o lucrare apărută recent s-au identificat în Sfânta Scriptură un număr de 90 de plante curative. A se vedea Ovidiu Bojor, Raducanu Dumitru, Plante şi miresme biblice – hrană pentru suflet, Edit. Fiat Lux, 2012.

[29] Stefan Vianu, Teologie şi politică la Fenelon, în vol. Teologie şi Politică de la Sfinții Părinți la Europa Unită, Edit. Anastasia, 2004, p.105.

[30] Radu Ozun, Emil Poenarul, Medic, societate, răspundere, Edit. Medicală, București, 1977, p. 22.

[31] A se vedea: Episcop Episcop Velimirovici, (trad. Adrian Tănăsescu-Vlas), Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, Edit. Sophia, 2002, p. 260-261

[32] David Pestroiu, Martorii lui Iehova – Sunt ei creștini?, Edit. România Creștină, București, p.66.

[33] Există o producție bogată de carte „spirituală” care vorbește despre tratarea diferitelor boli. Majoritatea lucrărilor au caracter sincretist ori pseudoștiințific şi titluri „ispititoare”. Cărțile sunt confuze din punct de vedere spiritual . A se vedea, spre exemplu, Luule Viilma, Izvorul luminos al iubirii, (Trad. Georgeta Timcu), Edit. Dharma, Bucureşti, 2009; [33]Judith von Halle, Despre boli şi vindecări, (trad. Ligia Sălăgeanu), Edit. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010; Samuel Pfeiper, Sănătatea cu orice preţ,(trad. Dr. Cristina Valea, Ernest Valea), Edit. Agape, Făgăraș, 2004, etc.

[34] A se vedea, spre exemplu, Jean Vernette, Sectele, Edit. Meridiane, București, 1996, p. 68-70. A se vedea, de asemenea, Diac. P. I David, Călăuză creștină – Sectologie, Edit. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeş, 1994; Idem, Sectologie sau apărarea dreptei credințe, Edit. Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța, 1998.

[35][35] Pr.Prof.Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1998, p. 86.

[36] Anestesis Keselopoulos, Omul şi mediul înconjurător,(trad. Pr. Vasile Hriţcu), Edit. Partener, Galați, 2006, p. 58.

[37] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Edit. Centrului Mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1991, p. 69.

[38] Th. Simenschy, Un dicţionar al înţelepciunii, Edit. Junimea, Iaşi, 1979, p. 87.

[39] Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 114-115.

[40] Charles Van Doren, A history of Knowledge – past, present and future, Ballantine Books, New York, 1991, p. 351.

[41] Human immunodefiency virus (virusul imunodeficienţei umane). Retrovirus care produce SIDA. Există două varietăţi: HIV-1 şi HIV-2. HIV-2 este mai frecvent în Africa. A se vedea, Dicţionar de medicină, (trad. Gheorghe Vasilescu), Edit. All, Bucureşti, 2007, p. 397.

[42] Anthony Giddens, Sociologie (ediţia a V a), (trad. Oana Gheorghiu), Edit. All, Bucureşti, 2010, p.262.

[43] Informaţii utile despre aşezarea geografică, importanţa pentru viaţa cotidiană şi simbolistica acestei Vitezdei a se vedea la Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Triodului şi Penticostarului, Edit. Teofania, Sibiu, 2003, p. 137 – 139.

[44] Episcop Kallistos Ware, Puterea Numelui, în colecţia Rugăciunea lui Iisus, Edit. Orotodoxos Kypseli, Bucureşti, 1992, p. 13

[45] Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Edit. Europartener, Bucureşti, (f.a.), p. 193.

[46] Serghei Bulgacov, Orotodoxia, (trad. Nicolae Grosu), Edit. Paideia, Bucureşti, 1997, p.125.

[47] John Meyendorff, Teologia Bizantină, (trad. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan),E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996,p. 266.

[48] Credinţa Orotodoxă, Edit. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 285.

[49] V.V. Zencovsky, Convorbiri cu tinerii despre sexualitate,(trad. Pr. Dimitrie Balaur), Edit. Bizantină, Bucureşti, 1998, p. 68.

[50] Arhim. Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport!, Editura de suflet, 2011, p. 104.

[51] Neofit Kavasokalvitul, Sf. Nicodim Aghioritul, Despre Dumnezeiasca Împătăşanie cu preacuratele lui Hristos Taine, Edit. Orotodoxos Kypseli, Tesalonic, Grecia, 1992, p. 29.

[52] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, (vol II) Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 294.

[53] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 12.

[54] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Pr. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică, EIBM al B.O.R, Bucureşti, 1991, p. 384.

[55] Arh. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, (trad. Pr. Prof. Ioan Ică, Diac. Ioan I. Ică jr.), Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 64.

[56] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Probleme de filozofie şi literatură patristică, EIBM al B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 40.

[57] Max Picard, Fuga de Dumnezeu,(trad. Patricia Merfu, Pr. George Remete), Edit. Anastasia, 1998, p. 37.

[58] Anthony Giddens, Sociologie (ediţia a V a), (trad. Oana Gheorghiu), Edit. All, Bucureşti, 2010, p.261

[59] Michael Philippe Laroche, Un singur trup – aventura mistică a cuplului, (trad. Constantin Jinga), Edit. Amacord, Bucureşti, 1995, p. 82.

[60] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBM al B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 305.

[61] Paul Evdochimov, Taina Iubirii,Edit. Cristiana, Bucureşti, 1999, p.116.

[62] Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii,Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 85.

[63] Dale Carnagie, Lasă grijile, începe să trăieşti, (trad. Adrian Ciorbaru), Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 178.

[64] Ibidem, p.182.

[65] Cicero, Paradoxurile stoicilor,(trad. Gheorghe Vladuţescu), Edit. Seculum vizual, Bucureşti, 2011, p. 77.

[66] Claude Levi-Strauss, Antropologia şi problemele lumii moderne,(trad. Giuliano Sfichi), Polirom, 2011, p 77.

[67] Alexandre Schmeman, Euharistia taina împărăţiei, (trad. Pr. Boris Răduleanu), Edit. Anastasia, Bucureşti, (f.a.), p. 54.

[68] Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Edit. Humanitas,(trad. Anca Manolache), Bucureşti, 1998, p. 131.

[69] Marcel Vitler, La spiritualitee des premiers siecles chretiens, Paris, 1930, p. 167.

[70] Panaytos Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, p. 98- 99.

[71] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 62-63.

[72] Darian Leonard, David Corfield, De ce se îmbolnăvesc oameni?, Editura Trei, Bucureşti, 2012, p. 45 – 60.

[73] Despre ascultarea activă şi despre comunicare în general a se vedea: Gill Hason, Cum să-ţi dezvolţi abilităţile de comunicare, (trad. Cornelia Dumitru), Edit. Polirom, 2012, p. 65-71.

[74] Philippe Cabin, Jean Francois Dortier,(coordonatori), ( trad. Luminiţa Roşca, Romina Surugiu), Comunicarea, Edit. Polirom, Iaşi, 2010, p. 136. Idei interesante privitoare la acest domeniu complex al comunicării aplicabile pastoraţiei colective şi individuale, precum şi comunicării profesionale, pot fi extrase şi din lucrările recente: Camelia Beciu, Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Edit. Polirom, 2011; Constantin Slăvescu, Teoria şi practica argumentării, Edit. Polirom, 2003; Idem, Mic tratat de oratorie, Edit. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010; Philippe Breton, Convinge fără să manipulezi – să învăţăm să argumentăm, (trad. Evagrina Dîrţu), Institutul European, Bucureşti, 2009; Julie Apker, Comunications in health organizations, Polity Press, Cambrige, 2012, Dale Carnagie, Cum să vorbim în public, (trad. Irina-Margareta Nistor, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Aristotel, Retorica,(trad. Maria-Cristina Andrieş), Edit. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011; Alexandru Ţiclea, Retorica, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Alan & Barbara Pease, Abilităţi de comunicare, (trad. Sandală Aronescu) Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2007; Adina Nuţă, Abilităţi de comunicare, Edit. Sper, Bucureşti, 2004; Allean Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii –arta conversaşiei, Edit. Polimark, Bucureşti, 2007; (trad. George R. Walter, Influenţa limbajului pozitiv, (trad. Doru Someşan), Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Donald J. Trump, Nu renunţa niciodată, (trad. Doru Someşan), Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2010;.