FARMACIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. FARMACIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

În peisajul arhaic al localităților românești, ale căror imagini și evoluții de-a lungul istoriei au rămas însemnate pentru eternitate, clădirea, localul, laboratorul, locul special amenajat, destinat păstrării, distribuirii, preparării, vânzării medicamentelor, a reprezentat dintotdeauna un reper distinct, căutat de oameni pentru a-și îngriji și salva bunul cel mai de preț, sănătatea, de a-și trata, vindeca și de ce nu de a-și preveni îmbolnăvirea. La început denumirea care s-a impus în Principatele românești a fost cea de spițerie. Preparate farmaceutice s-au vândut însă, alături de parfumuri, și în drogherii – numeroase în prima parte a secolului al XX-lea.

Despre vechile farmacii descoperim o mare diversitate de informații, din cele mai variate surse, dar aici dorim să ne oprim asupra încadrării acestora în peisajul de altădată al orașelor, străzilor, piețelor, locurilor aglomerate și vadurilor în care acestea au funcționat. Ca reprezentare iconografică, nimic nu putea fi mai nimerit decât consultarea vechilor colecții de cărți poștale ilustrate. Suntem susținuți în demersul nostru de amploarea pe care a căpătat-o în ultimul sfert de secol cartofilia, pasiunea unor colecționari de a-și procura, studia, cataloga, expune, bogatul tezaur rămas din perioada sfârșitului de secol XIX și începutul celui de-al XX-lea, dar cu extinderea perioadei cercetate până la cel de-al doilea război mondial. Istoria farmaciei, chiar dacă este axată pe o profesie, oferă ea însăși o privire și o oglindă asupra vremurilor trecute.

Despre fiecare din imaginile ce vor fi selectate, se pot scrie episoade distincte, dar nu ne vom permite acest demers. Nu ezităm însă să alocăm un minimum de informații despre farmaciile care au fost celebre la timpul lor. Despre altele ne vom limita doar să le semnalăm, lăsând în seama altora completarea biografiei acestora. Vom descoperi apoi că unele farmacii funcționează și astăzi în vechile localuri în care au fost înființate, unele în urmă cu secole.

Este relevant de reținut faptul că cele mai vechi farmacii care au funcționat în teritoriile românești sunt cele din Transilvania. Cele mai reprezentative au devenit, prin lăudabile inițiative, muzee specializate.

Succinte repere istorice

Amintim că primele referiri istorice despre farmacii apar din perioada Egiptului antic și Mesopotamiei. În India sunt semnalate școlile medicale și brahmanii preparatori de remedii. Din Grecia antică și Imperiul Roman au rămas dovezi legate de cele dintâi farmacii publice. Istoria reține faptul că prima farmacie publică atestată este  din anul 734 (Bagdad, în Irak).

În Europa, este atestată documentar farmacia deschisă în anul 1241 în Trier (Germania), dar se apreciază că farmacia de la Bazilica Santa Maria Novella (Florența) ar fi chiar mai veche (fondată de călugării dominicani în 1221, este funcțională și astăzi). Capitala Estoniei, Tallinn, găzduiește cea mai veche farmacie care  funcționează de la început în aceeași clădire (aflată în Piața Primăriei) și a fost deschisă în anul 1422; același lucru se spune și despre o farmacie și mai veche, din Dubrovnik (Croația), menționată la 1317.

În România, Transilvania a jucat un rol important în înfiinţarea de spitale şi farmacii orăşenești, după modelul celor din Apus. Este de altfel cunoscut faptul că la multe mănăstiri din vechile principate românești, călugării desfăşurau activităţi cu specific medical și farmaceutic.

Prima farmacie a apărut pe străvechiul teritoriu românesc la Sibiu, în anul 1494 și aparținea administrației orașului. Documentul care o atestă  menţionează şi numele farmacistului – Johannis. Era situată în centru, lângă turnul Bisericii Catolice.

Cumpărată în 1704 de farmacistul Georg Vette, se va numi ”La Vulturul Negru” (”Zum schwartzen Adler”) schimbându-și și sediul, dar va reveni ulterior pe locul inițial (în 1734). În anul 1790 este cumpărată de Carl  Müller, care-i mută sediul, în 1899, la parterul Palatului Brukenthal aflat în vecinătate (aici va rămâne până în anul 1949, când va fi naţionalizată).

A doua farmacie din Sibiu, militară, apare în secolul al XVI-lea; trece în 1795 în proprietate privată sub numele de ”La Vulturul Imperial” (din 1858 se va numi “Farmacia lui Molnar”; în 1899 se mută din vechiul sediu – de pe strada Mitropoliei, pe actuala stradă Bălcescu, unde funcționează și în prezent, fiind cea mai veche farmacie a orașului, în activitate).

A treia farmacie a Sibiului ca vechime datează din anul 1600. Din 1760 farmacia este mutată în Piaţa Mică. În 1809, prin vânzare, va căpăta numele de “La Ursul Negru” (”Zum schwarzen Bären”). În 1949 este naţionalizată și continuă să funcţioneze până în 1972, când spaţiul a fost transformat în Muzeul Farmaciei.

Următoarele farmacii apar în 1762 (”La Coroana”), 1780 (”La Leu” – ”Zum Löwen”) și  1880 (”La Crucea de Aur”).

La Brașov, prima farmacie atestată este din anul 1512 (alte șapte spiţerii sunt menționate între anii 1520-1523, cele mai multe funcționând în centrul vechi al orașului, în jurul Bisericii Negre; una din farmacii era în Șcheii Brașovului).

Se înființează apoi farmacii la Bistrița și Făgăraș. Astfel, prima și cea mai veche farmacie din Bistrița (”Vulturul Negru”) a fost înființată în anul 1516 într-un imobil din Piața Centrală (au urmat, tot în acest oraș, “Kronen-Apotheke” – ”Farmacia Coroanei” – și ulterior, în 1772, ”Farmacia Minerva”).

Clujul beneficiază de prima farmacie în anul 1573 (cu numele de ”La Sfântul Gheorghe”).

Cea mai veche farmacie din Lugoj, ”La Vulturul Alb”, a fost înființată în anul 1723 și este funcțională și astăzi.

Prima farmacie din Oradea datează oficial din anul 1742, numită ”Crucea de Aur” (au urmat la 1771 ”Rodia”, apoi ”Coroana de Aur”, ”Vulturul de Aur” la 1798, ”Leul” la 1880, ”Sf. Ladislau” la 1885, ”Îngerul Păzitor” la 1891, ”Sf. Ștefan” la 1896 etc.)

La Gherla, farmacia care odinioară se numea „Sfânta Treime”, funcţionează fără întrerupere din anul 1746, iar la Dej cea mai veche farmacie a fost inaugurată în 1784.

În Banat se află cea mai veche farmacie montanistică (minieră) din România și a fost fondată în anul 1763 la Oravița (astăzi amenajată ca muzeu).

În Moldova, primii spițeri instruiți sunt cunoscuți în secolul al XVII-lea, mai întâi în slujba curților domnești din Iași, veniți din străinătate, unde fuseseră și școliți. Pe la 1740 era semnalată la Iași, aproape de Biserica Trei Ierarhi, spițeria înființată de Ioan Lochman, arsă într-un incendiu în 1827 și apoi refăcută, cunoscută de-a lungul timpului ca ”Spițăria Domnească”, ”Farmacia Curții” sau  ”La Hygea”.

Dar de abia cu înființarea spitalelor (primul fiind la Iași ”Spitalul Sf. Spiridon”, cu spițerie înființată oficial prin hrisov domnesc în 1765), începe adevărata istorie a farmaciei din principat.

În anul 1764 s-a deschis o spițerie, denumită ”Minerva” în orașul Roman (aparținând de ”Spitalul Spiridoniei”).

Un pas înainte pe calea dezvoltării farmaciei românești îl va reprezenta hrisovul domnesc din 28 ianuarie 1778 al lui Constantin Moruzi, care decide înființarea ”spițeriei obștii” sau „spițeriei comunale”, dispoziție întărită ulterior de Alexandru Ion Mavrocordat la 25 martie 1785.

Astfel apare spițeria de la Iași (care va fi urmată tot la Iași de una nouă  ce se va înființa în 1796 – a lui Alexandru Venier, apoi alta în 1819 – a lui Kraus, iar următoarele în 1820 – ”Providența”, 1823 – ”Paracelsius” – redenumită ulterior ”Populară” – și ”La Coroana”, 1832 – ”Steaua Polară”).

În 1793 se atesta prin hrisov domnesc spițeria din Botoșani (o a doua în același oraș este semnalată la 1813, iar în 1827 Spițeria ”Minerva”).

În 1814 se deschide la Galați „Spițeria Sf. Gheorghe”; în 1850 se înfiinţa Farmacia “La Viile”, iar în 1860 ”La România”.

În 1816 se emite ordin domnesc pentru înființarea unei spițerii la Focșani. Anul 1825 marchează deschiderea la Piatra-Neamț a spițeriei lui Iacob Borocinschi, care va fi preluată și administrată timp de un secol și jumătate de cunoscuta dinastie de farmaciști Vorel. În anul 1825 se înființa la Fălticeni spițeria lui Gh. Vasilcovschi, iar în 1826 este semnalată spițeria din Bârlad.

Primii întreprinzători care au deschis spițerii în Țara Românească au fost din afara principatului, cei mai mulţi veniţi din Transilvania. Din anul 1797 era instituită de domnitor obligativitatea spițerilor de a se conforma farmacopeei austriece din 1780.

În perioada cuprinsă între 1800 şi intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, mai multe acte domneşti permit înfiinţarea de farmacii la Bucureşti, Iaşi, Piatra-Neamţ, Fălticeni, Bârlad, Dorohoi.

Ulterior, prin Regulamentul Organic intrat în vigoare în anul 1831 (urmat și de Moldova în 1832), s-a creat cadrul general de reglementare a regimului farmaciilor.

Actul constituțional cuprindea un capitol special dedicat farmaciilor, care urmau să funcţioneze sub controlul a două comitete ale sănătăţii, unul aflat la Iaşi şi altul la Bucureşti (alcătuite din ministrul de interne, ministrul de război, inspectorul carantinelor şi medicul şef). Nimeni nu putea conduce o farmacie dacă nu avea diplomă de farmacist, farmacopeea admisă fiind cea austriacă. Dreptul de a deschide o farmacie se dădea numai în temeiul unui act domnesc. Fiecare farmacie avea obligaţia de a da gratis medicamente bolnavilor săraci în valoare de 1000 de lei, aceasta fiind scutită de alte dări către stat. Abaterile de la Regulamentul Organic cu privire la funcţionarea farmaciilor se amendau de la 100 la 1000 piaştri. Condiţiile existente în Principatele Române, precum şi precizările cuprinse în Regulamentul Organic, au impulsionat înfiinţarea unui număr mare de farmacii.

Majoritatea medicamentelor comercializate în vechile spiţerii, denumite apoi farmacii, erau aduse la început din Sibiu și Braşov, ulterior din Capitală (aici primii spițeri au fost menționați în secolul al XVII-lea).

În 1830 era cunoscută în București spițeria lui Carol Schulerus (Carol Șuleru), care este pomenită ulterior și în 1832 la Hanul Șerban-Vodă.

În anul 1832 se deschide la Brăila spițeria denumită „La Pajura Română” / ”Aquila română”, de către Constantin Hepites, medicul Carantinei (a fost mulți ani primar al Brăilei, dar și profesor la Școala Națională de Medicină și Farmacie, creată de Carol Davilla, calitate în care a redactat prima farmacopee românească, primul rețetar farmaceutic, unul dintre primele din Europa). Dotată cu un laborator, a ajuns cea mai cunoscută unitate farmaceutică din toată Muntenia (următoarele unități înființate la Brăila au fost ”Farmacia Berechet”, construită în 1858, apoi Farmacia ”Union” în 1864 – în 1875 devine ”Farmacia Curții Regale” – și Farmacia ”Faltis”, intrată în funcțiune în 1897 și funcționând și în prezent).

Prima farmacie din Brăila a funcționat în perimetrul Cazinoului (devenit ”Marele Hotel Francez”), la parterul destinat prăvăliilor.

În 1833 se deschidea prima spițerie din Râmnicu-Vâlcea – ”Salvator” (au urmat altele în 1834 și 1853).

În anul 1836 este semnalată existența mai multor spițerii la Pitești.

Legislaţia cu privire la farmacii s-a completat în 1868 cu Decretul nr. 1300 dat de Domnitorul Carol I, prin care se acordau concesiuni pentru deschiderea de farmacii în oraşele şi târgurile care solicitau acest lucru, cu obligaţia ca în localitatea respectivă să activeze  cel puţin un medic. Concesionarea se făcea pe bază de concurs publicat în Monitorul Oficial, numai farmaciştilor români, iar când aceştia lipseau, şi farmaciştilor străini și nu erau transmisibile prin vânzare, încheiere sau moştenire.

Sale!