E tulburător ceea ce se întâmplă în Turcia și Siria. Nu cred că este mult să închidem ochii pentru câteva secunde măcar și să ne rugăm pentru ei. În câteva fracțiuni de secundă s-a sfârșit totul pentru foarte mulți. Unii au scăpat, dar cu durerea pierderii părinților, copiilor, soților, prietenilor.
În tot acel dezastru, o mamă care murea a dat viață. L-au găsit pe prunc legat de trupul mort al mamei, prin cordonul ombilical.
Au murit toți ai casei, absolut toți. E un copil mai singur decât toți copiii din lume. El, din prima zi, nu are nimic din ce putea avea, dar are viață. Toți copiii se nasc și sunt aduși în căminul părintesc. El nu-l mai are. Toți copiii se nasc și au mii de fotografii, el nu-și va ști niciodată părinții. E tulburător cum această viață a învins moartea, care umblă sinistru peste milioane de tone de moloz…. Chiar dacă acest copil al ruinelor v-a fi sprijinit asemenea unui simbol, cea a pierdut nu-i mai poate da nimeni. I-a pierdut pe cei dragi.
De aceea, pe lângă rugăciunea pentru miile de oameni aflați în durere, ar trebui să acceptăm o lecție de viață. Nu, nu mă refer la o lecție de arhitectură, ci la una de viață pură. Iubiți-vă unii pe alții! De plecat pleci, dar contează și cum pleci. În iadul celor câteva clipe ale trecerii, care probabil au fost ani de iad, doar atât a contant pentru: cum i-au lăsat pe ceilalți! De aceea trebuie să ne trăim viața frumos și în pace!
Ce pot să spun decât ceea ce spune una dintre rugăciunile de la finalul slujbei Sfeștaniei: Încă ne rugăm să se păzească casa aceasta de boală, de foamete de cutremur, de venirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi!
Ce ziceți de acest text? Nu ar trebui să-l rostim zilnic?
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
