Dezintegrare după dezintegrare

– A fugit Ceaușescu! A fugit Ceaușescu! Dă acum la Radio!

Eram în fața casei la țară, la Blăjani. Mamaie, cu vocea înfundată de astmul cronic de care suferea, a venit cu baticul la gură, tăind umezeala dimineții să ne dea vestea. Nu știam ce să credem! Aveam de la Vocea Americii ceva informații, dar de acolo se puneau multe … Am continuat să tăiem lemne. Întâi muncă și după aceea petrecere, nu așa spunea anecdota?

Eram departe de lumea dezlănțuită. Nu suportam să rămân un minut la Buzău după ce începea vacanța, deci eram la Blăjani, unde ruptura de lume era totală. Ai mei de aveau televizor. Chiar dacă ar fi avut nu ar fi avut semnal de antenă, așa cum pățeau vecinii, care spânzuraseră tot felul de ligheane de aluminium și antene, prin salcâmii mai înalți.

Buimăciți de știre, am intrat totuși în casă și ne-am așezat cu urechea lângă aparatul de radio. Vocea Americii avea abia seara emisiune, dar se pare că așa era.

De aici s-a derulat totul repede. Mamaie spunea adesea că dacă ar avea o pușcă l-ar împușca pe Ceaușescu. Au făcut-o ai lui, iar răsturnarea de situație părea clară.

Căderea era previzibilă, dar cine credea că se mai poate întâmpla o asemenea minune. Părea o minune să dai jos un dictator, pe care poporul îl ura sincer și avea motive destule. În tinerețe se ocupase cu colectivizarea forțată, iar țăranii știau. Faptul că le răpise libertatea muncii și-i făcuse colonie a stârnit ura supremă. Nu erau bogați, dar erau liberi. Poate că financiar o duceau mai bine acum, dar nu mai munceau pentru ei, iar munca la grămadă o urau. Probabil, la Blăjani a CAP – ul avea printre cele mai slabe rezultate. Se făcuseră investiții. S-au plantat podgorii întinse la Sorești și livezi pe diferite coaste, dar culesul se făcea cu armata , elevii și muncitorii de prin fabrici. În ultima parte a existenței CAP – ului, nu se mai prășea decât la capătul rândului. Conștient sau nu tataie, a dat un brânci serios situației să meargă în direcția aceasta. Făcea echipe din bărbații necalificați și-i ducea pe șantiere. Se mândrea mereu că nu a avut niciodată accidente de muncă, deși blăjanarilor din echipă nu prea le plăcea apa, și primise de două ori Ordinul muncii socialiste, deși nu era membru de partid. După ce ai primit Virtutea militară pentru că ai luptat împotriva rușilor, să obții Ordinul muncii socialiste era cu adevărat o performanță. Așadar, era conștient că prin echipele sale pe care le conducea spre oraș, lăsa camionul care-i lua pe CAP -iști cu sapa, cam gol. Doar câteva femei mai trăgeau la CAP, în timp ce bărbații erau mândrii că au ridicat Magazinul Dacia, Casa Albă cu ieșirile ei secrete în Dumbrava, sau blocurile din centrul Buzăului

Și pentru ca încurcătura să fie și mai mare, imediat cum s-a pensionat, i-a dus și pe cei care au mai rămas la CAP, în special femeii, la ferma Balaciu. Acolo primeau pentru două săptămâni la prașilă primăvara și pentru încă două la cules toamna 2000 de kilograme de porumb, iar la Blăjani, pentru un sezon agricol complet, cu normele făcute, primeau 400 de kilograme. Sigur, acțiunea avea subversivitatea ei, motiv pentru care s-a încercat stoparea fenomenului, doar … nu era nimic ilicit în povestea aceasta.

În tot acest timp, terenuri confiscate de comuniști au devenit pârloagă. Pe unele dintre ele deja le exploatau foștii proprietari, în zone precum Corneanca, spre exemplu.

Practic, regimul era pe ducă și așa cum arata situația la Blăjani, arăta situația și în țară.

Ei bine, după dezintegrarea inițială, a devenit dezintegrarea totală. Libertatea a fost o povoară grea, după 50 de ani. S-a dat o lege funciară proastă, prin care s-au restituit parțial terenurile. Le era doar de teren țăranilor, doar că a fost cam târziu. După jumătate de secol, nu mai aveau mijloace de producție. Au fost confiscate și ele. Așa că, agricultura anilor 90 a fost o întoarcere cu 100 de ani în urmă. Agricultura a fost lăsată pe seama unor pensionari, care au început să o susțină din pensiile lor. Chiar și așa, îmi amintesc că la noi acasă a fost scos plugul la lumină. Era ruginit și vai de el. Fusese ascuns ca să nu-l predea. Acum ar fi fost de folos, doar că nu mai avea cei trebuie. În cele din urmă, a fost improvizat totul și am început munca pământului. Deși, era clar ce direcție voi avea în viață, fiind deja elev la Seminar, am muncit cont la cot cu bunicii, de dragul lor, nu pentru in rezultat al muncii. Din păcate, timpul a trecut mult prea repede și puterea lor de muncă a scăzut, iar oameni cu ziua era tot mai greu de găsit. Începuse exodul total.

Viața la sat se schimbase radical. Vechile magazine dispăruseră. Unul fusese retrocedat, iar cel din fața Primăriei a fost abandonat. Cei de vârstă mijlocie au început să facă comerț. De la turci a venit la început totul. La scurt timp a început să se dezvolte cârciumăritul. La Șerban, în chioșcul metalic din fața Casei Pedro de astăzi, se adunau mai toți bărbații de vârstă mijlocie ai satului. Dever mare! Muzică, discuții, libertate și abandonarea propriilor băuturi, vinul și țuica, pentru tot felul de otrăvuri, precum Săniuța.

Pe nesimțite, locurile de muncă de la oraș au dispărut, livezile din care se fura cu spor în timpul comuniștilor s-au topit, viața în libertate a început să-și arate colții. Nu a mai durat mult și a început marele exod. Italia a fost prima destinație unde mulți din sat au plecat. După un timp s-au întors bine, cu mașini bune, cu o brumă de avut. Doar ei știu cât au pătimit, dar viața lor a luat o altă întorsătură.

Au mai venit o vreme acasă, dar după ce le-au murit părinții nu au mai venit. Casele au căzut în ruină, treptat, treptat. Abia acum, când distanțele au scăzut datorită infrastructurii, parcă se mai mișcă ceva. Pe ici pe colo au apărut reparații și chiar câte o casă nouă.

Blajaniul a rezistat ambelor etape de dezintegrare, dar prețul este imens. Comuna, cu cele două sate ale sale, Blăjani și Sorești, face parte din plutonul UAT – urilor despre dispariția cărora s-a tot spus. Nu mai are 1000 de locuitori, iar cheltuielile cu personalul primăriei depășesc 50% din venituri …..