Nu toate drumurile duc la Roma ….

Evident, nu toate drumurile duc la Roma, unul duce la Blăjani. Acum se se poate chema arteră de circulație, în trecut era o uliță largă, peste care, de la Zilișteanca, lungime de 7 kilometri, puneau piatră, de parcă ar fi fost cale ferată.

Ajungeai la și de la Blăjani, dat în praf precum o gogoașă tăvălită prin zahăr pudră. Simțeai praful pe tine, fără să realizezi cum se așeză, pentru că, în rată, se strecurau particule mai fine decât cele pe care le culegeai, mergând pe jos, cu autobuzul.

În fine, când mergeai spre Blăjani nu era mare deranj, pentru că toate drumurile erau la fel, iar acomodarea la realitatea confortului loca se făcea natural, însă când veneai spre Buzău, după ce treceai de Podul Câlnăului, prin zona unde este acum sediul Farmaciei Iris, când încă mai era porumb pe dreapta și pe stânga, începeai să te scuturi ușor, să umezești în gură batista și să cureți măcar fața de crusta fină ce se așeza.

Drumul spre Blăjani se făcea, îndeobște, cu rata. Erau patru rate pe zi, cu program după cel al fabricilor care absorbiseră tot tineretul local. Rata pleca de la Autogara care era situată în dreapta Gării Buzău – acum se află un supermarket pe acel amplasament – traversa orașul, trecea Podul de la Mărăcineni – inițial pe cel îngust, construit de nemți, apoi pe cel mai larg și mai înalt construit de comuniști ( democrații nu au făcut încă niciunul, dar nădăjduim) – , aluneca pe lângă unitatea militară, apoi se lăsa în Valea Câlnăului și urca încet, tremurând.  Mai lua ceva avânt prin Potârnichești, un cătun firav pe vremea aceea, iar la Poșta Câlnău prindea viteză, în cădere, prin Coconorari. Jos, înainte să iasă din lumea civilizată, cu asfalt,  șoferul, cobora ușor smerit la puțul din fața dispensarului să ia un bidon cu apă.

În paranteză fiind spus, șoferul era un personaj aparte. Aveai emoții când îl vedeai, pentru că avea dreptul de te admonesta, însă nu prea aveai și tu dreptul la cuvânt pentru că depindeai de cursa lui. Nae, șoferul, când cobora din Corneanca, unde locuia, pășea agale, cu gesturi pedante, curat îmbrăcat și mereu pieptănat atent, fără să se grăbească să slobozeancă mulțimea în interior, ceea ce, evident, nu-l făcea pre popular, deși omul era tare cumsecade. Țucă era mai popular și mai grăbit.

Oricât de pedant era Nae Șoferul și oricât de rapid era Țucă, cu soarta de luptau greu. De aceea lua apă de de la Zilișteanca, pentru că vara era o adevărată provocare pentru acele mașini obosite.

Nu, nu se inventase motorul cu apă – invenții care ar fi fost un dezastru pentru blăjanarii care au avut mereu mai mult vine decât apă -, dar nici autobuz căruia să nu-i fiarbă motorul.

De fapt, nici nu știu dacă tehnologia pute ajuta prea mult pe atunci, atâta vreme cât pantele erau greu de urcat, viteza de deplasare era mică, iar numărul celor care circulau cu o cursă era de trei ori mai mare decât numărul scaunelor.  De aceea, ca un făcut, după ce lua curba rotind din greu spre panta ce urcă de la Zilișteanca spre Antonescu, autobuzul dădea rateuri și toți pasagerii coborau vara, să nu se coacă în cochilia de tablă. Coborau și se holbau la șoferul care trebuia să renunțe la confortul habitatului său larg, în care-și lua aer bine măsurat, nu de la geamurile stricate de la turelă precum pasagerii, și-l urmăreau cum își cam murdărea mâinile, completând pierderile de lichid de răcire ștergându-se apoi ferm de praf și ulei, pentru a reveni ceea ce fusese la început de cursă.

Evident, au fost destule cazuri când rata a rămas pe acolo și am experimentat mersul pe jos, dar, de la acel punct dintre vii, nimeni nu pleca cu plăcere. Mai spre sat, câte un temerar își lua geanta cu toarte din burta mașinii, o punea peste geaca din imitație de piele sau peste maiou, și pleca pe jos. Dar de pe Antonescu, nu trăgea pe nimeni sufletul să-și care cele câteva târguieli de la oraș, pe jos, până în sat.

Era lungul drumul. La Tesalonic, cu avionul ajungi mai repede. Era lung și prost, dar tot era mai rapid decât cel pe care-l făceau sătenii înainte de înființarea cursei permanente.

Anterior, înjugau boii de sera și plecau în călătorie la oraș. Puneau în căruță fân pentru animale, budane de vin și țuică, pe care voiau să le prefacă în bani și grâu, alături de cele necesare mesei de dimineață. Pe atunci mergeau pe Drumul Blăjaniului, care cobora din muchea Soreștiului, spre Potoceni. După patru oare de mers, în cazul în care pe la Cruci sau răspântii,  nu apăreau tâlharii, când se crăpa de ziuă, dejugau boii și puneau de mămăligă. Mâncau în tihnă, apoi își lăsau copiii la școli și mergeau prin Obor. Mersul la Buzău era o întâmplare și nu o navetă, precum cea din timpurile mai noi.

La Blăjani, lucrurile mici au intrat în legendă, iar printre legende se află și cea a drumului care se asfalta mereu în … așteptare; niciodată în realitate! Se zvonea că este ținut intenționat așa, pentru a evita eventualele controale. Nici șefii de la partid nu aveau chef să-și fărâme mașinile, nu?! Dacă ne gândim că fanarioții nu reparau drumurile țării de teamă ca gestul lor să nu fie interpretat ca o înlesnire pentru a intra în țară trupele ruse, poloneze, etc., am putea da crezare acestei variante. Din păcate, satul a pierdut mult din cauza drumului făcut praf și a clisei de pe ulițe, în care te afundai până la gât. A pierdut în competiția cu orașul, dar și cu Soreștiul, unde s-au mutat familii care au au fost afectate de alunecările de teren din Corneanca. Problema asfaltului a fost de viață și de moarte!  După un drum la Blăjani, inevitabil reparai mașina și spălai la ghete de-ți săreau ochii din cap.

La un moment dat, însă, suferința s-a scurtat. Conform unor mărturii invidioase, de la Poșta Câlnău – satul în are urma să fie mutat Blăjaniul la bloc, dacă mai trăia Ceaușescu – fostul prim-secretar Carolică, prinsese drag de zonă. Se spune că, în fiecare joi, la orele 15, parca IMS – ul în fața primăriei din Blăjani. Exact, nu-și amintește nimeni care era scopul vizitelor, pentru că nimeni nu deranja, dar regularitatea lor a făcut să înceapă, în sfârșit, amenajarea drumului între Zilișteanca și Blăjani. S-a început un drum și ce drum! S-a construit o pistă betonată, de parcă din cale ferată se transformase infrastructura în aeroport, și, treptat, bucată cu bucată, s-a făcut șosea până la ieșire din Sorești. Doar panta care urcă spre Sorești a rămas de piatră, dar, oricum, una este să dai la lopată iarna, când rămânea rata țeapănă, iar călătorii deveneau cai putere, și alta este să înghiți tone de praf pe atâția kilometrii.

Deci, legenda conform căreia Primărița din Blăjani sau președintele de CAP nu doreau asfalt ca să nu aibă controale este infirmată de evenimente. Susținerea primului-secretar al județului Buzău, devenise atât de fermă încât se zvonea că se va asfalta tot, ba, mai mult decât atât, asfaltul va traversa satul Blăjani, facilitând astfel trecerea spre Izvoru-Dulce.

Giganticul proiect de infrastructură se mai lasă și astăzi așteptat, dar probabil se va realiza în cele din urmă, mai ales că traseul este pitoresc, iar distanța care ar urma să fie asfaltată nu mai reprezintă o mare provocare pentru tehnologia actuală.

Sale!