De azi, nu-l mai înțeleg pe Rebreanu

L-am citit cu pasiune pe Rebreanu. Nu mi-a scăpat nimic, iar romanele Răscoala și Ion le-am înțeles cel mai bine, pentru că am trăit la țară și am simțit chemarea pământului.

Când a venit vremea să discut cu fiul meu cel mare, Matei, despre cărțile lui Rebreanu, în apropierea Bacalaureatului, realizam că generați lor nu mai înțelege mesajul așa cum l-am înțeles eu și este firesc să fie așa, pentru că deja vorbi despre o lume dispărută, iar pentru ei, Ion poate fi considerat un text motivațional și nimic mai mult. Să fie o frescă istorică e mult prea mult.

Am încercat, totuși, să-i arăt că Ion încă există și în desele mele călători la Blăjani i-am făcut cunoștință cu Nelu Gogan.

Pentru mine Ion Gogan a reprezentat imaginea lui Ion fin Rebreanu. Robust, harnic, priceput, cu o sete de pământ extraordinară, dar și cu un respect uimitor pentru natură.

A cumpărat cu acte și fără acte. A plantat. Și-a asigurat bătrânețea. A protejat flora tradițională și s-a dedicat păstoritului.

Priceput la toate s-a înhămat la muncă de dimineața până seara și a realizat multe de tot din nimic.

Da … făcut un ușor up-grade la biografia lui Ion cel original. Îmi amintesc petrecerea dată în Dodănești, la casa părinților, cu o seară înainte să plece la încorporare. Încă se mai făcea un an armată și Nelu a făcut-o și a făcut-o cu mândrie. De fapt, armata era prima ieșire majoră din ritmul vieții rurale, se făcea la 18 de și era precedată de o noapte lungă, cu muzică dată la magnetofon sau casetofon, de huia satul. Așa a fost și la Nelu și cum românul este creativ, cei de o vârstă cu Nelu au cântat Hai liberare,  un fel de manea foarte populară, în care era amintit dorul de acasă, dragostea promisă la plecare și uneori ținută până la întoarcere, când putea avea loc nunta și ieșirea din păcătoasele seri  cu lună și în care era povestită viața de soldat, în general.

Cum Nelu a schimbat regimul, a prins și ceva in pribegie. A plecat prin Spania și a lucrat în construcții, ceea pentru Ion cel clasic, era o erezie. Cum ar fi putut el sta departe de pământul lui?

Acolo a strâns ceva bănuți și a luat un loc de casă, la fântâni. A pus la pământ movila peste care stătea, într-o rână, Miță Țiganul, … toreadorul CAP -lui, care nu de puține ori zăcuse din cauza capricioșilor tauri de reproducție, care, deși aveau belciug în nas, se mai răsculau plini de virilitate împotriva dresorului. Unde era casa lui Miță și-a făcut gospodărie mare, de unde cu turma de capre și-a făcut ieșire spre izlaz și loc pentru un viitor iaz, alimentat cu apa de la fântâni, apă dulce și bună, pe care Nelu a vrut să o aibă din plin, pentru a nu suferi ca restul sătenilor de lipsa apei în general.

Timpul i-a fost prea scurt și nu a reușit nici să-și termine casa, nici să-și așeze de tot gospodăria, deși un om mai muncitor decât el satul nu a văzut în anii lui din urmă.

Pe lângă muncă, a avut timp și de tradiții, iar ca el nu a jucat nimeni. A ajuns la mai bine de 50 de ani și pare încă un flăcău, cu mustață neagră și fără nici un fir de păr alb în cap.

Cu toate acestea, înainte de Crăciunul lui 2022, m-a sunat că se simte rău și că i-au spus medicii că are cancer gastric în ultima fază. Imposibil, mi-am zis! El, om care trăiește în aer liber, care mănâncă ce dă natura, care soarbe din seva pământului, să aibă cancer?

În cele din urmă diagnosticul s-a confirmat, iar pentru Nelu a început calvarul, ușurat doar de dărnicia fenomenală a sătenilor, care au strâns bani să-l trimită la tratament.

Pentru mine a căzut un mit, mitul naturii și mitul lui Ion. Da, Ion va pieri odată cu Nelu și chiar nu-i mai văd, nici măcar eu, locul lui Rebreanu în manuale.

Sale!