Satul vacanțelor

Blăjaniul începea să nu mai aibă copiii lui, dar avea nepoți. Vara, dar și iarna satul era plin. Era plin ochi. Peste tot vedeai copiii. E greu să construiești astăzi imaginea vie a acelor vremuri. Se amestecau toți, cei de acolo și cei veniți și nu-i mai distingeai. Jocurile erau nesfârșite. Iarna, săniile alunecau nebunește din Dondămești până dincolo de stație, iar trenulețele numărau și câte zece vagoane. Plecam pe burtă, cu picioarele prinse în angrenajul saniei saniei din spate și strigam veseli. Nu respectam niciodată orele și veneau după noi să ne bage forțat în casă, unde ne primeam porția de papară, cel puțin verbală. Pantalonii erau puși direct pe sobă, pentru că era numai țurțuri, iar din sobă ne era scoasă o bucată de carne friptă între nervurile unui grătar de sârmă.

Era nebunie! Iar a doua zi nebunia continua și odată cu vârsta, sporturile de iarnă deveneau mai complexe. Flăcăii întorceau cu o tehnică a lor vârfurile la țambre, le puneau niște barete de sfoară și pe transformau în schiuri. Apoi, pe coasta Dragiciului, alunecau ca pe marile pârtii. Lăsau urme ușoare de schi și urme adânci de pași, când se întorceau să mai alunece o dată, căci a treia oară, nu mai aveau vreme, fără să se lupte cu noaptea.

Iarna nu era ca vara, nici atunci, e clar, iar vara, pentru mine care sunt cam friguros, era mult mai frumoasă. Flori, păsări, libertate, fructe, aer! Veneau toate de la sine și nu-mi lipseau cum îmi lipsesc astăzi.

La Blăjani oamenii nu erau prea practici. Un om o vacă, un om o capră, iar la rând, unde se adunau animalele, cine avea copii nu le dădea, pentru că păscutul era sarcina lor.

Pe acolo se cam uita de animale, iar Nea Neculai, paznicul, fluiera mai ceva decât un arbitru la un fault în careu. Dar, și noi aveam treabă. Inventam două porți, apoi tăvăleam iarba dintre ele, alegând după o spărtură de minge, în timp ce caprele tăvăleau cam tot ce găseau.

Seara, activitatea continua, iar după ce Rațele și vânătorii nu se mai puteau juca, treceam la Pititiea. Era iarăși nebunie. Prin șure, sub căpițe, prin pomi și pe unde ne mai tăia capul, ne piteam și jocul se termina fără rezultat pentru că eram luați forțat acasă.

Frumoase erau și serile în care ne adunam la canapea, în fața casei și vorbeam și râdeam până ce luna strălucea ca un miracol, iar umbrele serii te furnicau atunci când luau chipuri înfricoșătoare.

Mai aveam asemenea imagini din copilărie, când ne era povestit despre dealul Balaurului, aflat undeva, aproape, la Izvorul Dulce, la poalele căruia răsare din pământ o apă dulce, care, în cele din urmă, se amestecă cu sarea din Slănic. Balaurul care ne înfricoșa din copilărie se ascundea într-o gură de vulcan, ca cea de la Vulcanii Noroioși și învia, în fiecare an, mai ales când scobeam felinare din bostani.

Pe lângă joacă, copilăria avea și aspecte serioase. Cei mici mergeau cu Bună-dimineața. Am mers și eu cu tataie, care, pe 5 dimineața, mă ducea prin vecini, mă ridica pe prispa casei și de acolo cântam: Neața, la neța, la bună dimneața și mâine cu bine la Moș Ajun!

Apoi, cu vârsta, mă calificăm pentru plugușor. Muncea mamaie de-mi împodobea acioaia, cu merișor din fața casei, de nu înțelegeam cum acel clopot mic din pod, devine atât de mare impunător. Aici, la acest serviciu, treaba era serioasă. Nu mai lucram pe covrigi, mere sfrijite, biscuiți sfărmați în traistă sau gogoși, ci pe bani. Am adunat atât de mulți încât la ultimul plugușor i-am cumpărat bunicului un ceas, pe care l-a purtat permanent, iar atunci când l-au coborât în cripta din Cimitirul Sfântul Andrei, tata i l-a mai întors încă o dată, să-și măsoare cu el veșnicia.

Și pentru că veni vorba de cei plecați, probabil noi am avut cea mai frumoasă copilărie la Blăjani. Nu am avut griji, nu au fost războaie nu am avut drame. Ei, au dus-o greu. Au plecat devreme de acasă, pentru că erau mulți și săraci.

Tataie, spre exemplu, la 15 ani a fost trimis argat la u cojocar la Buzău, iar 18 a plecat pe front. Bătrânul Moise, tatăl, după ce a fost lăsat singur de moartea subită a Dobrei, soția, a trebuit să găsească un rost la cei 11 copii. Visul bunicului de a merge la Seminar s-a spulberat, iar viața a început printre străini, cu nopți dormite mese de atelier și cu zile de ucenic. Purtau pe rând hainele, iar jocul lor popular era țurca.

Noi am fost niște privilegiați ai sorții, comparativ cu ei, dar și cu copiii noștri, care au de toate, dar nu mai au țară, nu mai au aerul acela curat și libertatea dată de natură.