Serviciile publice la Blăjani

Blăjani a fost cândva un sat mai mare, dar timpul l-a topit treptat. A fost mereu într-un soi de înapoiere administrativă, mai ales din cauza infrastructurii precare. Într-un cuvânt, toți fugeau de noroi. Inclusiv tatăl meu, a preferat să meargă preot la Parohia Beceni, deși era liberă și parohia Blăjani. A preferat să stea în gazdă în alt sat, decât acasă în satul său, iar motivul nu ținea de  faptul că … nimeni nu este proroc în țara lui, ci pentru că-și dorea asfalt și un pas înainte.

Cu toate acestea, eu am iubit mereu acest loc, pentru frumusețea lui și pentru căldura bunicilor mei. Cum am petrecut acolo toți anii până la școală și apoi toate vacanțele am amintiri destule despre sat și oamenii lui.

Socrul meu și-a dorit să aibă un ginere care să-i … umple sifoanele. Nu a avut parte de un asemenea ginere, deși, în copilărie, m-am ocupat cu această misiune. Fiecare familie avea unul sau două sifoane de sticlă și un suport metalic în care le așeza. Aveau și ai mei, iar singura desfătare era sifonul, motiv pentru care, îmi puneau în mână un ban de metal – un 3 lei, cred -și mă trimiteau la sifonar. Coboram pe Izvor, prin grădina familiei și ajungeam numai de cât la sifonar. Plăteam și-mi lua sifoanele, pe care le mufa la un dispozitiv de umplere și apoi apăsa pe un buton care pornea un angrenaj format dintr-o roată mare, de care aproape că mă temeam. Dispozitivul sorbea apă din fântâna din curte, și umplea treptat vasul verde de un litru, în timp ce dispozitivul de evacuare era blocat în poziția deschis. Ca un maestru al bulelor, sifonarul sau, câte o dată, soția lui, apăsau pe o pedală, care elibera prețioasele bule în sticlă. Ele de fapt făceau toți bani.

O altă misiune pe care o avea un copil de vârsta mea era cumpăratul pâinii. Mărgărit și Ioana erau brutari, iar brutăria era undeva, în centrul satului, în clădirea pe care scrie astăzi Căminul Cultural.

Cei doi, soț și soție,  veneau de dimineața, încingeau focul, frământau pâinea și-i dădeau formă rotundă și apoi u așezau cu mare grijă și în mare ordine în vatră. De pe la orele 9 începeau să scoată pâinea să mă trimitea mamaie și pe mine să prind primul cuptor. Îl prindeam, și, pentru că erau rude cu noi, mă serveau ireproșabil cei doi. Mirosea grozav acea pâine la care aveam dreptul. Doar una ne dădea, căci era pe cartelă, chiar dacă p plăteam. Mirosea de aș fi devorat-o. Dar mi-a punea cu grijă într-o traistă albastră, cusută în casă de către tataie, la mașina de cusut Singer și nu o scoteam până acasă.

– Dacă muști pe drum din pâine, te mănânc! Nu se cuvine să faci așa, să te porți ca un nemâncat!

Și nu mâncam, dar nu-mi era ușor să nu-i rup măcar partea în care se lipise de o surată, cu care s-a copt împreună. Știți partea aceea, asemenea unei cioplituri de copac, cât de bună este ….   Dar, cu mamaie nu era de joacă, așa că …. ajungeam cu ea acasă intactă, deși, pe același Izvor, nu m-ar fi văzut nimeni să mai judece ….

Fără să fie atât de plăcut cum era mersul la pâine, mai primeam și alte misiuni. Era trimis după ținte de geam sau piuneze la magazinul aflat imediat după ce treceam de fântâni. Acolo locuise preotul Iamandi, vându-se, și, până la urmă, casa cu tendințe boierești, a intrat pe mâna statului. Nu-au făcut nimic să o aranjeze, dau au făcut-o magazin de fero-metale. Sape, cazmale, seceri, vopseluri, cuie și un miros de dușumea dată cu motorină, te întâmpinau de cum deschideau ușa. Nu-mi plăcea deloc mirosul … și nici vânzătoare, pe care nici măcar nu mi-o amintesc.

Dintre sarcinile la fel de neplăcute era și mersul la Bufet. În fața primăriei se afla un bufet, unde se mai găsea, dacă se găsea, un zahăr, un ulei, o conservă de pește. În general aici mergeam cu tataie, dar, eram la fel de dornic să merg, ca și la magazinul cu scule.

Cam acestea erau serviciile publice din sat, la care se mai adăuga și cel medical, deservit din când în când de doctor – doctorul Stoica rămânând cel mai popular – și mai mereu de asistenta medicală care inițial locuia în comună și mai apoi făcea naveta. Dispensarul era în casa boierească a familiei Lupașcu. Am beneficiat de acest serviciu din plin, pentru că, atunci când nu era mătușa mea Gina pe aproape, mergeam să fac moldamin, iar dintre injecțiile copilăriei, nu era alta mai nesuferită. Dar, că căptușisem cu un reumatism și trebuia să suport înțepătura, pe care o simțeam ca un corp străin tot drumul spre casă și încă ceva zile.

Cam acestea era toate serviciile publice, la care se mai adăugau ceva priceperi personale. Tataie era mare făcător de căciuli, bunde și cojoace, dar lucra doar pentru un cerc restrâns, era și o croitoreasă a satului care mai mult scurta decât lucra, dar și un potcovar, Miță Țiganul, care locuia lângă fântâni, pe o buză de deal, vis a vis de Movilă unde locuia un confrate de al său care se ocupa de taurii CAP – ului.

Printre pricepuții satului mai era și Găman vânătorul dar și Ronel cu nevasta și Botocenea, pe care se baza lumea la prașila cu ziua sau la scos buturugi. I-am asistat adesea în exercitarea atribuțiunilor și m-au surprins. Nu m-au surprins prin muncă, ci prin mofturile pe care le aveau, dar, erau oameni rari, ca și astăzi.

Deci, cam acestea erau … serviciile din vremea copilăriei mele.

Sale!