Boala poate fi și un efect al păcatului, o pedeapsă pe care ne-o administrăm singuri, împotriva voinței divine

Evanghelistul Ioan, în capitolul XI al Evanghelie sale, amintește despre vindecarea unui orb din naștere.

Impresionați de suferința orbului, ucenicii Mântuitorului au întrebat, mai mult retoric, dacă vina pentru infirmitatea orbului este cauzată de păcatele lui sau ale înaintașilor lui.

Iisus le-a răspuns că aici nu e vorba despre păcat, ci despre slava lui Dumnezeu, care se vădea prin vindecarea lui.

Totuși, întrebarea apostolilor nu a fost fără temei. Ei știau atunci, așa cum noi știm astăzi, că păcatul înseamnă moarte și boală.

Când un medic face anamneza întreabă despre trecutul propriu, despre bolile înaintașilor, despre viciile pe care le ai și despre problemele cu care care te confrunți.

Doctorul știe bine că boala apare de undeva, iar la construirea ei lucrăm și noi. Dăm de multe ori vina pe genetică, însă de foarte multe ori cauza propriilor noastre boli suntem noi.

Mănânci mult la tinerețe dând frâul păcatului lăcomiei pântecelui, de la o vârstă decontezi. Bei mult la un moment dat în viață, iarăși decontezi. Duci o viață dezordonată, iarăși plătești. Și exemplele pot continua.

Până aici am vorbit doar despre abuzul pe care-l exercităm asupra trupului. Dar și păcatele care ne apasă psihicul sunt teribile. Faci ceva ce știi că nu trebuie să faci, plătești cu pierderea liniștii. Funcționarea organismului devine precară, iar boala se așază încet dar sigur în organism. Sunt o serie de păcate pe care nu le mai amintesc, însă, care, o dată făcute, apasă atât de tare încât viața omului devine iad.

Și deznădejdea este păcat. Și ce păcat! Poate că nu ai păcate trupești, poate că nu ți-ai torturat ființa cu alte păcate și totuși te trage ceva spre pământ. E deznădejdea care nu te lasă să te ridici spre cer. Și ea e aducătoare de boală.

Deci, nu întâmplător ucenicii lui Iisus au întrebat pentru ale cui păcate orbul e orb. Știau că păcatul este boală, iar boala distruge sănătatea trupului și-l dă pământului mai din vreme.

Dacă așa stau lucrurile, de ce să nu luăm foarte în serios preceptele religioase, care ne învață cum să trăim echilibrat și frumos? Sigur, de murit vom muri, pentru că așa ne este firea, de oameni muritori, dar cât vom trăi vom trăi frumos, împăcați cu noi înșine, cu sufletul și cu trupul nostru și, bineînțeles cu Dumnezeu.

Trupul nostru este templu al Duhului Sfânt și nu e doar un conglomerat de carne, oase, nervi, lichide și piele. Trupul nostru este dat să fie sfințit prin viața noastră, iar sfințirea vieții vine din credință și din fuga de păcat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și