Slavă Domnului, au trecut decenii bune de când mulți tineri nevinovați au fost sacrificați de nebunia unor oameni politici. Și ei, ca și noi, o singură viață au primit de la Dumnezeu. Și-au pierdut-o apărând țara. La 19, la 20 de ani, au plecat fără se bucure de lumea în care s-au născut, fără să înțeleagă prea bine de ce viața lor trebuie să se termine așa.
Au murit pentru țară, prin tranșee, în însingurare, în spaimă și cu dorul de casă. Puteau să trăiască pentru ei și pentru țară, dar orgoliile, pofta de mărire și cinismul celor care au declanșat războaie, i-au aruncat în pământ, într-un pământ care nu era al lor de acasă, alături de strămoși, ci în gropi comune, fără sicriu și fără lacrimile părinților și fraților.
Astăzi sunt …. pomelnice.
La slujba parastasului au fost câteva nume. Familiile îi mai țin minte pe cei care au murit în Al Doilea Război Mondial. Mulți au pierit din amintire și din grija de a-i pomeni. Unii însă sunt ținuți în memorie și pomeniți de nepoți și strănepoți.
M-a impresionat grija urmașilor. Le-am citit numele și am așteptat ca rudele să le împartă pomană. Le-au dat o pungă mai subțiere decât altă dată, pentru că așa sunt vremurile, însă o pungă cât pentru o masă a noastră de astăzi. Ei vor mânca din punga dată cu lumânare de rude, o săptămână sau două. Erau săraci și flămânzi. Păstrau ce aveau pentru ziua de mâine, pentru că sperau că va veni. Urmașii lor le-au pus însă în traista veșniciei ceva mai mult și mai hrănitor. Banane, conserve, vin, ouă roșii, chiar și bere. Ei, bieții de ei, nici nu visau la așa ceva pe front. Visau doar la casa lor și sperau să se întoarcă să-și mai strângă părinții o dată în brațe și să-și mai vadă încă do dată ograda. Nu a fost să fie așa …. Oasele le-au rămas pe acolo, iar amintirea le e ca un fum.
Cât mai sunt pomeniți așa eroii mai avem rădăcini. Când ultima pungă va înceta să mai fie dăruită la parastas de Înălțare, rădăcinile s-au rupt.
Sigur, festivități seci și discursuri chinuite de pe foi, ținute de politicieni care greu vorbesc limba nației, sunt și vor mai fi. Dar în ele nu este nimic despre eroii noștri. Vorbe și atât!
Astăzi eroii au trăit în biserici prin mica jertfă a urmașilor, care nu-i cunosc decât din fotografii sau povești. Ei, urmașii, au dat suflet zilei eroilor, pentru că ei știu cel mai bine ce a îndurat familia atunci când unul de-al lor a fost înghițit de pământ când abia descoperea viața. Ei mai aud bocetele mamelor când primeau telegrama ….
Fie ca Dumnezeu să le facă parte în împărăția Lui, acestor suflete însingurate!
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
1 comment
Nu exista comuna in Romania care sa nu aiba eroi cazuti prin stepele Rusiei sau prin alte pamanturi straine, in al 2-lea razboi mondial. Ca sa nu-i uitam, ca sa nu ne pierdem radacinile, ar trebui sa ingrijim mai bine, sa restauram si sa dezvoltam, sa punem in valoare monumentele dedicate memoriei lor, din fiecare sat al Romaniei.