Autocefalia bisericească şi provocările modernității  

 

130 de ani de autocefalie

Autocefalia bisericească este o formă se organizare prezentă în întreaga istorie bisericească. În România ca şi la celelalte popoare ortodoxe din sud-estul Europei această formă de organizare s-a afirmat în condiţii politice specifice, şi secondat permanent dobândirea independenţei statului pe teritoriul căruia se afla o biserică ortodoxă locală.

Ultimii ani au adus schimbări  politice importante, o redimensionare a scenei politice europene şi o nouă viziune asupra posibilului viitor al ţării noastre.

În condiţiile în care România face eforturi substanţiale să se integreze „statul” multinaţional şi multicultural Europa, diminuându-şi astfel propria suveranitate, va mai avea vre-o relevanţă practică autocefalia bisericească sau va rămâne doar un reper istoric? Nu ar fi mai potrivită pe principii centraliste a Bisericii, aşa cum cer unii reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenic sau aşa cum sunt organizaţi catolicii, ca o structură supranaţională. În sinteză se poate pune întrebarea: Va mai   este actuală organizarea autocefală a Bisericii în condiţiile transformărilor politice europene şi mondiale actuale ?

Într-adevăr dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost un eveniment cu o foarte mare încărcătură politică deoarece, după războiul de independenţă din 1877, în anul 1885 Biserica din principatele unite Române, prin Tomosul emis de Patriarhia Ecumenică, a fost declarată autocefală.

Din cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe din Ţara românească şi Moldova reiese că biserica din cele două ţări româneşti sau bucurat de o independenţă egală autocefaliei. Cele două biserici nu au fost considerate nicicând parte integrantă a Patriarhiei Ecumenice sau a altor biserici[1]. Singura perioadă în care Biserica din Ţările Române a fost îngrădită în exercitarea puterilor sale a fost epoca fanariotă.

Ca o reacţia la cele petrecute în anul 1857 s-a declanşat „lupta” pentru autocefalie

Comitetul clerical din Adunarea ad-hoc, a alcătuit 14 ˝punturi de dorinţe˝ care să servească de bază la viitoarea organizare a ţării şi a clerului. La 20 dec. 1857 aceste dorinţe au fost supuse Adunării, urmând a fi înaintate Comisiei Internaţionale.

În cel dintâi punct se cerea în mod expres: ˝Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit…˝[2].

Odată cu unirea principatelor se poate vorbi de autocefalia de facto a Bisericii din Principatele Române. Din această perioadă, în toate legile de stat referitoare la Biserică este precizată autocefalia bisericească.

În martie 1866 Consiliul de Stat prezintă Constituantei un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al II-lea se prevedea că ˝Biserica Ortodoxă Română este şi va rămâne autocefală, liberă şi independentă de orice Biserică străină, întru toate ce priveşte organizarea şi disciplina ei˝[3].

Apoi Constituţia, promulgată la 30 iunie 1866, înscria în cel de-al 21-lea articol al său următoarele: ˝Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor˝.[4]

La  finele anului 1872 dezideratul autocefaliei a fost concretizat printr-o lege organică[5].

În cuprinsul acestei legi nu au fost incluse nici una din pretenţiile ridicate de Patriarhul Ecumenic Grigore al VI-lea. În acest act normativ, Biserica Română este numită de fiecare dată  ˝autocefală˝.[6]

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir, lucru ce putea fi socotit ca o încercare a unei totale desprinderi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Aşa cum precizam mai sus, din anul 1885 Biserica Ortodoxă Română este recunoscuta, în conformitate cu normele canonice, autocefală.

Tomosul de recunoaştere emis de Patriarhia Ecumenică menţiona printre altele: „Biserica Ortodoxă din România să                                                             fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală administrându-se de propriul şi de  Sfântul său Sinod.”

Dobândirea autocefaliei s-a realizat şi cu implicarea directă a statului deoarece societatea timpului nu făcea nici o distincţie între creştin şi cetăţean, aşa cum se întâmplă în unele societăţi moderne, iar independenţa bisericească era complementară independenţei de stat.

În anul 1925 autocefalia a fost încoronată cu ridicarea la treapta de Patriarh a mitropolitului primat.

Instituţia autocefaliei a funcţionat şi în perioada anilor 1948 – 1989. Se poate spune chiar că modul autocefal de conducere bisericească a convenit regimului instaurat după 1948, care avea fobia relaţiilor externe necontrolate.  Cei ce suferă de o asfixie cronologică fiindcă le lipseşte posibilitatea raportării la trecut au considerat că mesajul patriotic şi naţional al Bisericii Ortodoxe Române această atitudine a depărarea la trecut au considerat mesajul naţional al Bisericii Ortodoxe Române ca o formă de aservire a Bisericii faţă de stat[7], ca o adaptare conjuncturală sau o influentă târzie a ideologiei naţionale – ignorându-se legătura ontologică şi istorică dintre popor şi Biserică.

 

Etnicitatea – baza constituirii unei biserici autocefale

Crearea şi dezvoltarea neamurilor, cu limbă şi tradiţii diferite, este opera divină pe care Mântuitorul Iisus Hristos, ca împlinitor al voii Tatălui a respectat-o, impunând împlinirea ei şi de către Sfinţii Apostoli prin porunca pe care le-a dat-o când i-a trimis la propovăduire (Matei 28, 19 – 20), învrednicindu-i, apoi, în ziua Cincizecimii, ca să vorbească în limbile popoarelor (Fapte 2, 4-6)

Factorul etnic este prezent în organizarea Bisericii Ortodoxe de la începutul existenţei sale şi până în zilele noastre. El a fost impus de către viaţa însăşi, în desfăşurarea ei istorică. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista decât în condiţii de normalitate, decât respectând datele esenţiale ale vieţii. Dacă le-ar contrazice, creştinismul s-ar contrazice pe sine, s-ar izola şi ar dispărea.[8].

În concepţia ortodoxă, neamurile nu intră în disoluţie o dată cu primirea botezului şi intrarea în creştinism. Lor le este îngăduit să-şi menţină identitatea etnică în sânul identităţii creştine, căci identitatea este un dat fundamental.[9]

Ortodoxia respectă individualitatea etnică şi graiul fiecărei naţiuni, considerând popoarele ca unităţi distincte, diverse, ale comunităţii umane, şi ab iniţio al naturii create, ele intrând în mod egal în iubirea lui Dumnezeu[10].

Un neam este o realitate ce se încadrează în planul veşnic al lui Dumnezeu.[11]

Acceptarea etnicităţii popoarelor creştine nu a primejduit niciodată unitatea bisericească şi caracterul ei universal, fiindcă această unitate realizează şi păstrează legătura permanentă, în spiritul dragostei frăţeşti, dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, ca mădulare egale ale Trupului tainic al Domnului.[12]

Această concepţie privitoare la importanţa ce o dă creştinismul factorului etnic stă la baza organizării sociale a Bisericii, fiind exprimată în doctrina canonică sub forma principiului etnic.

Acest principiu este exprimat de canonul 34 apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu săvârşească fără încuviinţarea acestuia; ci fiecare să lucreze numai cele ce privesc la parohia (episcopia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu întreprindă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mărturisi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.“[13].

Acest canon a creat premiza apariţiei principiului autocefaliei, principiu prin care se determină modul de conducere în mod complet independent al unei biserici locale, dar cu păstrarea unităţii dogmatice, cultice şi canonice cu celelalte Biserici, al unei unităţi bisericeşti, ierarhice, sinodale şi teritorial determinate.

Autocefalia este independenţa administrativ –  jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală, faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul ortodoxiei ecumenice.[14]

Aşa după cum se poate constata, acest canon, fără să aibă caracter imperativ, dă posibilitatea fiecărui neam să recunoască şi să cinstească pe cel dintâi dintre episcopii săi. Aici, sunt enunţate cele mai importante principii de drept canonic, socotite ca fundamentale, pentru că exprimă fidel învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la exercitarea puterii bisericeşti şi anume: principiul autocefaliei; principiul autonomiei interne şi externe şi principiul sinodalităţii.

Principiu etnic constituie temeiul canonic în baza căruia orice Biserică autocefală îşi poate întinde jurisdicţia asupra diasporei sale.[15] Acest principiu nu vine în contradicţie cu cel teritorial[16], ci sunt complementare, deoarece o Biserică organizată la nivel etnic îşi poate structura, apoi, funcţionarea la nivel teritorial, căci etosul nu poate fi interpretat ca ţinut. Omogenitatea unei comunităţi nu este dată, din punct de vedere ontologic, de apartenenţa teritorială, ci de caracteristicile celor care o compun. O asemenea comunitate nu poate exista fără „ingredientele“ necesare, iar un rol prioritar îl are limba, ca mijloc de comunicare.

Aceste caracteristici au o dinamică redusă comparativ cu fenomenul politic şi chiar dacă centrul puterii se schimbă realităţile etnice, religioase, culturale se menţin.

 

Autocefalia bisericească în perspectiva integrării europene

 

Ortodoxia are posibilităţi infinite de a-şi crea forme noi de organizare, iar autocefalia nu trebuie privită ca o formă esenţială de organizare, în sensul că fără autocefalie nu ar putea exista Biserică Ortodoxă[17], totuşi autocefalia este o formă de organizare ecleziastică actuală. Autocefalia, aşa cum aminteam la început, are ca principiu fundamental principiul etnic, armonizat cu principiul teritorial. În societatea modernă apartenenţa etnică rămâne un mod de legitimare a individului. oamenii „se agăţa” de statele naţiuni care le dau confort şi siguranţă.[18] Este o creştere fără precedent a afirmării particularismelor etnice, culturale şi regionale. [19]

Deşi aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă abolirea statelor – naţiune, totuşi se vorbeşte de o reducere semnificativă a rolului statului. La polul opus al dorinţelor politice se află sentimentele cetăţenilor fiecărui stat. Se contată o sporire a sentimentelor şi intereselor naţionale, aşa cum s-a putut vedea şi cu ocazia voturilor negative primite de Constituţia Europeană în Franţa şi Olanda.

Bisericile creştine au afirmat permanent că această uniune politică suferă de o teamă de raportare la istoria reală şi de un vid spiritual şi că Statul european nu poate rămâne încă mult timp ateu fără să se dezmembreze sub influenţa amoralismului generalizat.[20]

Integrarea este o reacţie regională faţă de procesul globalizării, fiind un proces supranaţional. Cu toate acestea nu exclude nivelurile identitare. Poţi fi un bun european fără a înceta să fii un bun român, aşa cum odată ce eşti bun creştin în biserica locală eşti bun creştin şi în biserica universală.

Deşi asistăm la o erodare a statului – naţiune şi la o serie de atacuri faţă de baza organizării sale[21], constatăm că fenomenul apartenenţei naţionale rămâne viu.

Joseph de Maistre  arăta că  naţiunile au un suflet general şi o veritabilă unitate morală[22], unitate organică, biologică şi romantică fondată pe cultură, limbă şi religie.

Etno – naţionalismul contemporan este determinat tocmai de schimbările politice recente. Sentimentul naţional reapare atunci când este înăbuşit sau confiscat. Fiecare european a ajuns să simtă că modul său naţional de umanitate nu este doar o „târâre inerţială a trecutului”, ci ceva care trebuie să existe în viitor, ceva care trebuie şi merită să fie.[23]

Cazurile de discordanţă dintre naţiune şi stat nu sunt rare nici în zilele noastre, aflându-se la originea unor conflicte care au zguduit pacea continentală.

Religia şi naţiunea au evoluţii comune pentru că au trăsături comune.

Oamenii nu au interesul de a se sustrage celor două realităţi ale existenţei. Pentru un individ nu există nenorocire mai mare decât să-şi fi pierdut patria, iar exilul a fost întotdeauna o pricină a nefericirii – fiind o temă constantă în toată literatura şi o formă de martiraj creştin în epoca în care martirajul propriu – zis nu mai era posibil.

Cât priveşte apartenenţa religioasă ea este prezentă în viaţa tuturor încă de la naştere.

O altă trăsătură este aceea că nici religia şi nici naţiunea nu acceptă jumătăţi de măsură. Nu aparţii decât unei singure naţiuni şi unei singure religii,[24] căci numai clericul este botezat in eternum ci orice individ.

Adeziunea la una sau la alta poate merge până la sacrificiu. Religia şi naţiunea transcend deopotrivă durata existenţei individuale. Patriile nu  mor –ele supravieţuiesc cetăţenilor, iar religia este atemporală prefigurând o lume în care timpul va fi abolit.[25] Istoria recentă atestă capacitatea celor două realităţi de a rezista la încercările timpului.

Societăţile ca şi organismul uman se nasc, se dezvoltă, evoluează şi pier,[26] pe când religia şi-a demonstrat perenitatea.

Adevărul credinţei nu este întărit niciodată prin puterea politică, chiar dacă reciproca poate să fie valabilă, adică din punct de vedere practic religia este o garanţie a legitimităţii unei anumite puterii politice şi statale.[27]

Toate aceste aspecte demonstrează că organizarea bisericească actuală este conformă cu tendinţele societăţii moderne în care chiar dacă statele naţionale nu vor mai juca acelaşi rol, principalii actori ai societăţii vor fi comunităţile[28].

Modul autocefal de organizare bisericească nu intră în distonanţă cu modul unional de organizare politică. Declaraţia nr. 11 din  textul tratatului de la Amsterdam precizează că Uniunea Europeană  respectă şi nu prejudiciază ceea ce potrivit legislaţiei naţionale este definit ca fiind statutul Bisericilor, asociaţiilor şi comunităţilor religioase din cadrul statelor membre.[29]

Trăsăturile religiosului modern: întrepătrunderea unor moşteniri religioase diferite şi tendinţa spre sincretism, a contactelor şi interferenţelor multiple nu pot fi impuse ca o religie seculară într-un stat unional multietnic şi multicultural.

De asemenea, ideea unei împărţiri religioase după principiul protestant „Cujus regio, eius religio” trebuie să fie exclusă într-o Europă unită. Teoria lui Huntington conform căreia, civilizaţiile se ciocnesc din două motive: fie datorită unor divergente pe teme legate de stăpânirea unor teritorii, fie pe teme legate de mentalitate – mai exact, bazate pe prezumţia că una exercită o influentă nefastă asupra modului de viată propus de cealaltă[30]. Nici una dintre cele douã stãri conflictuale nu poate caracteriza relatiile României cu occidentul.

La fel de falsă este ideia că apertenţa la ortodoxie a românilor ar fi o piedică în calea democraţiei[31].

Organizarea bisericească are o structură democratică, iar modul autocefal de funcţionare a bisericii poate constitui un model pentru structurile europene, lipsind statele Europei de atâte frământări interne. În Ortodoxie, organizare este structură vie, dinamicã. Ea poartă o puternică amprentă naşională înbinată cu unitatea spirituală. Biserica Ortodoxă îmbrăţişează solidaritatea din coliba Betllemului.

 

 

Concluzii deschise

Este adevărat că există un paralelismul între modelul de organizare statal şi cel ecelziastic. Aceasta nu înseamnă însă că soarta Bisericii este legată de organizarea statală, iar limitarea prerogativelor statale odată cu integrarea în Uniunea Europeană ar face  autocefalia să nu mai aibă sens căci afectează mesajul naţional al Bisericii, aşa cum lasă să se înţeleagă autorul Olivier Gilet.[32] Ortodoxia  este o componentă majoră a identităţii etnice si culturale a românilor”[33], iar naţionalitatea a devenit un pol stabil şi de neclintit în devenirea politică, socială şi spirituală.

Naţiunea este un element inalienabil în istoria unui popor, chiar dacă nu are în toate secolele acelaşi înţeles. Această noţiune se referă atât la elementele naturale sau geografice, precum şi la cel al tradiţiei religioase, duhovninceşti, lingvistice şi culturale în general.[34]

De aceea existenţa unei Biserici Române autocefale este firească indiferent de mantaua pe care o va îmbrăca puterea statală[35], pentru că fundamentul autocefaliei îl constituie în primul rând etnicitatea şi mai apoi teritorialitatea.

În ceea ce priveşte relaţia ecumenică a unei biserici autocefale cu celelalte biserici autocefalia nu prezintă inconveniente deoarece nu a dus la diminuarea conştiinţei ecumenice a fiecărei biserici locale.

Autocefalia unei biserici nu duce la desfiinţarea legăturilor spirituale cu patriarhia ecumenică şi cu celelalte biserici surori.

Biserica este ecumenică în doctrină, în constituţia ierarhică şi în disciplină şi este naţională în modul de a administra elementul ecumenic.

 

 

Paul Negoiţă

 

 

 

[1] Au apărut o serie de ipoteze istorice despre dependenţa canonică a bisericii din cele două Ţări Române: A se vedea † Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiinţă legenda despre atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din Ţara Românească şi Moldova de arhiepiscopia de Ohrida, în B.O.R. an. LXXXV ( 1967), nr. 9-10, p. 975 – 1004.

[2]D. A. Sturdza şi Golescu Vartie, Acte şi documente relative la Istoria Renaşterii României, Bucureşti, 1896, p. 154.

[3]Ecclesia,an. II,(1867), nr. 2 din 9 febr. 1867, col. 42-43.

[4] I. Bujoreanu, Colecţiunile de legiuirile României vechi şi noi,vol. III , Bucureşti, 1863 – 1885, p. 14. A se vede şi Ion Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile României, Regia ˝Monitorul Oficial˝, Bucureşti, 1995.

 

[5] A se vedea Mag. Mihai Costandache, Măsuri de organizare bisericească ortodoxă română la începutul veacului al XIX lea, în B.O.R., an. LXXXIII, (1965), nr. 7-8,p. 752-770; Mag. Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în S.T., an. IX (1957), nr. 1-2, p.86-104.

 

[6] A fost publicat în M. Of. nr.273 12. din 6/18 dec. 1864 şi în B O. R., an. I, (1874- 1875), nr. 1, p. 83. A se vedea şi Arhim Fotie Balamaci, Documete. Corespondenţa între Patriarhia din Constantinopol şi Mitropolitul Ungrovlahiei D.D. Nifon, între Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile aprobate de către Guvernul Român pentru sinodul din anul 1864, Bucureşti, 1913, p.10-11.

[7] Aşa lasă să se înţeleagă unii autori români A se vedea Paul Neguţ, Biserica şi Statul – o interogaţie asupra modelului ˝simfoniei˝ bizantine, Edit. Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000.

 

[8] † Antonie Ploieşteanu, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate, în „S.T.“, an. XXXI, (1979), nr.1-4, p. 308.

 

[9] Ibidem,  p. 307.

[10] † Nestor Mitropolitul Olteniei, Studii de teologie istorică, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998, p.9.

[11] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Etnicitate şi autonomie bisericească, consideraţii de ordin teologi – moral cu ocazia aniversării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în vol. în vol. „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995)“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1985, p .241.

[12] Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul – temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol. „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995)“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1985, p. 200.

[13] A ,se vedea traducerea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 26. În legătură cu acest canon, a se vedea canoanele paralele: 35 şi 37 ap. 4,6,7 I Ec., 2,3 II Ec., 8 III Ec., 28 IV Ec. 36,39 Trulan; 9 Antiohia.

[14]  Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în O, an VII (1956), nr. 3, p.373.

[15] Prof. Iorgu Ivan, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe, în „G.B.“, an. XL (1980), nr.10-12, p. 794.

[16] Există astăzi interpretări diferite şi dăunătoare a canonului 34 apostolic – cum este cea din Biserica Rusă care consideră prin “popor” se înţelege teritoriul ocupat de poporul respectiv, iar împărţirea administrativa a Bisericii se face pe principiu teritorial si nu naţional,  iar „In condiţii normale creştinii pravoslavnici de orice naţionalitate care trăiesc pe acelaşi teritoriu ,constituie una şi aceeaşi parohie si se subordonează aceluiaşi episcop ». A se vedea Протиерей Владислав Цыпин, Курс Церковного Права,Учебное пособие, Издательство Христианская Жизнь, город Клин,2004.

 

 

[17] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, E.I.B.M.B.O.R., Vol. II, Bucureşti, 1990, p. 324.

 

[18] Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Edit. All Beack, Bucureşti, 2003, p. 101.

[19] Ibidem, p.  84.

[20] Cardinalul Joseph Ratzinger; Mitrop. Damaschinos al Elveţiei, Moştenirea creştină a Europei, Edit. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 46.

[21] Ibidem, p. 79.

[22] Ibidem, p. 81.

[23] Jose Ortega Y Gasset, Europa şi ideea de naşiune, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 75.

[24] Rene Remond, Religie şi societate în Europa, trad. de Giuliano Sfichi, Edit. Polirom, 2003, p. 124.

[25] Ibidem, p. 124

[26] Manuela Gheoeghe, Religia şi schimbarea socială în România, Edit. Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2004, p. 16.

[27] Florea Lucaci, Identitatea religioasă – determinţii şi devenire, în vol. Paşi spre integrare, Edit. Limes, Cluj-Napoca, p. 34.

[28] Mircea Miclea, Ecumenismul universitar, în Ioan –Vasile Leb, Radu Preda, Cultele si statul în România. Colocviul internaţional desfăşurat la Cluj-Napoca în zilele de 10-11 mai 2002, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003,  p. 10.

[29] Radu Preda, Amnezia unui continent. Raportul  Biserică Stat între laicism şi relativism, în vol. Teologie şi politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2004, p.318.

 

[30] Robert van de Weyer, Islamul si occidentul. O nouã ordine politicã si religioasã dupã 11 septembrie, Ed. ALLFA, Bucuresti, 2001, p. 96.

 

[31] Alina Mungiu-Pippidi, Politica dupã communism. Structurã, culturã si psihologie politicã, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 68.

 

[32] Olivier Gilet, Religie şi naţionalism, Edit. Compania, Buc., 2001, p. 166.

[33]  Simona Nicoarã, Natiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, p. 241.

 

[34] I.P.S. Damanskinos Papandreu, Biserică, societate, lume, Edit. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 86.

[35] Biserica Ortodoxă Română a sprijinit integrarea României în U.E. A se vedea: Pr. Vasile Pop, Declaraţia cultelor privind integrarea României în Uniunea Europeană, în B.O.R an. CXVII (2000), nr. 4-6, p.126-128.