Coșmarul din Orașul Interzis

Gelu Buzoianu stătea în fotoliu și aștepta semnalul. Era cuprins de gânduri în timp ce, pe un ecran montat forțat de primărie trebuie să urmărească noile realizări. Un senzor al aparatului înregistra cât din cele trei ore de program îl petrecea în fața ecranului, ascultând ceea ce se transmitea oficial. La început a fost încântat de noul dispozitiv. Fusese montat gratuit de către autorități și își făcuse un calcul simplu: e gratuit, e dat de la primărie, văd ce transmit ei, dar mai vizionez și ceea ce-mi place. Cu timpul, însă, proprietarul real al aparatului și-a redus programul de emisie doar la cele trei ore în care primea informații despre salvarea Planetei, despre ce hrană să mănânce, despre hainele pe care trebuie să le cumpere, despre tot ceea ce avea voie să facă.

Orașul în care locuia era unul modern, conform celor spuse de autorități. Unii îl vedeau chiar frumos, chiar bine organizat. Toată lumea avea ore fixe de cumpărături, știa exact cu ce trebuie să se îmbrace, cumpăra exact alimentele indicate, nici măcar momentele procreării nu mai erau lăsate neorganizate. Brățara de la mână și dispozitivul le lămureau mereu necunoscutele. Nu mai trăiau cu dubii. Nu trebuia nimeni să facă efor să gândească și să facă alegeri.

Gelu Buzoianu era fericit. Nu mai avea dubii. Joia aceasta era și mai fericit pentru că era ultima joi din lună, iar în ultima joi din lună putea cumpăra cașcaval. Îi plăcea alimentul. Îi aducea aminte de copilărie. Atunci mama venea cu roți de cașcaval în sacoșe mari, cu pâine aburindă, cu unt, cu de toate, iar el, ca un alintat ce era, mereu voia mai mult, voia zilnic. Astăzi era ordonat. Ecranul din față îi spunea că trebuie să te hrănești rațional, iar rândul la cașcaval îi venea doar la sfârșitul lunii, în ultima joi. Picase prost în planificările primăriei, deși, după literă, ar fi fost în față. Însă mereu sunt unii care reușesc să se descurce mai bine cu autoritățile. El, Buzoianu, nu fusese de-al lor niciodată, așa că, mereu tragerile la sorți îi duceau la coadă.

Îl bătea gândul se mute la un moment dat. Când părăsea ecranul și mergea în cealaltă cameră îl străfulgera un soi de luciditate. Se simțea dintr-o dată anulat, umilit, batjocorit de tot ceea ce se întâmplă. A pus peste tot anunțuri de vânzare a apartamentului cu două camere, de la etajul 7, din largul bulevard care se numea acum Tică Tomescu. Sunau telefoanele, dar când auzeau că apartamentul din Tică Tomescu era în Orașul Interzis închideau brusc. Ar fi părăsit locul, dar unde să se ducă? Apartamentul acesta era tot ceea ce moștenise de la părinții care-l luaseră greu în rate, de la stat. Se resemnase de mult timp și nu mai căuta să părăsească Orașul Interzis. Momentele de luciditate nu mai erau trăite ca altă dată, pentru că nici în camera unde le regăsea nu mai intra. Un senzor îi contabiliza prezența și plătea impozit suplimentar la primăria din Orașul Interzis, dacă o folosea. Planeta nu putea fi salvată prin mișcare. Mișcarea înseamnă energie, înseamnă consum inutil, iar în Orașul Interzis locuitorii aveau obligația civică de a sta în fața ecranului și a privi la realizările primarului, prezentate timp de trei ore  zilnic, de către singurul ziarist care mai exista. După cele trei ore lumina se stingea brusc, pentru că autoritățile aveau grijă ca locuitorii Orașului Interzis să nu fie obosiți. Așa că Gelu Buzoianu schimba doar poziția pe canapeaua maron și din șezut, se așeza pe spate, derulând în minte amintiri pe care nu i le poate controla nimeni.

Fusese o vreme când umbla ca nebunul pe străzi. Își luase o mașină de la un bișnițar. Una adusă din Germania, ca toată lumea. O folosea zilnic. Își ducea copiii la școală și soția la serviciu. O lăsa uneori la o treaptă de bloc. Ce desfătare să vii obosit după muncă și să nu fii nevoit să tragi de picioare sau de cine știe ce sarsanale de la sute de metri! A renunțat la mașină și acum părea că poate fi fericit pentru că salva planta. Orașul Interzis făcea partea dintr-o mare constelație de orașe salvatoare. Nu știa atunci. Planul de salvare a plantei de poluare era unul secret. Dar ce-l mai interesa acum?! Nu mai avea mașină. Îi venea greu ca pe la ora 16.30, când termina obosit munca, să umble înnebunit pe străzi să-și lase mașina. Nu o mai putea parca așa cum o făcea altă dată pentru că primăria făcuse frumos, iar frumosul cere sacrificii. Așa că o ducea pe străzile dintre case și o lăsa acolo. Era un proces de descoperire a Orașului Interzis. Zilnic, două- trei ore căuta un loc pentru Peugeot -ul lui 2006. Ținea la mașină, că-i aducea aminte de călătoriile cu copiii. Renunțase însă la dragostea lui albastră pentru că zilnic, alături de alți nomazi, risipeau timp și bani ca să-și poată lăsa undeva bijuteria. Acum mașini nu mai aveau decât cei de la partid și cei bogați. Nomazii de altă dată s-au potolit. Fie merg cu bicicletele, pentru că lunar le este oprit din salariu un cuantum pentru acest tip de transport, fie merg cu autobuzul, pentru care, de asemenea, în mod obligatoriu, plătesc cu toții, chiar dacă nu circulă. A încercat să protesteze contra abuzului de a i se opri bani pentru bicicletă, dar i s-a răspuns scurt: e program local, plătești și dacă nu folosești. Nu e treaba noastră că ai vertij și nu te poți urca pe bicicletă.

Alarma! A sunat alarma de la brățară! S-a trezit brusc! Era joi. Era zi de cașcaval. S-a îmbrăcat rapid cu unul dintre cele două costume la care avea voie și a plecat mai sprinten decât îi permitea vârsta spre autobuzul albastru care-l ducea la la Mall -ul unde era repartizat să cumpere cașcaval. Vecinul de la trei își luase porția de pe data de întâi a lunii, deși îl chema Sionescu. Îl ajuta mult un semn roșu pe care-l purta mereu la rever. Lui, lui Geo, îi displăcuse politica mereu și nu avea un asemenea semn. Așa că nu-și putea lua alimentul preferat decât după toți cei cu semn. Dar ce mai conta? Era joi. Și-a luat costumul maron și a iești din bloc. Nu a prins primul autobuz albastru pentru că treceau limuzinele negre ale autorităților și le încurca drumul. Poliția i-a blocat rapid calea, iar semafoarele s-au făcut verzi pentru mașini. Un buton din mașinile negre schimba imediat culorile, astfel încât autoritățile, mereu preocupate de bine cetățenilor, să nu aștepte. Străzile aveau acum montate sisteme de trafic inteligent și totul ținea de butonul din limuzina Mercedes cu geamuri negre și cu numere roșii.

Se făcuse un dop la trecerea de pietoni și un polițist nervos fluiera și le cerea celor care așteptau să stea aliniați pe marginea străzii și să salute cu mâinile fluturând  la trecerea mașinii oficiale.

Deși din ecranul la care era obligat să se uite pentru a putea avea anumite facilități Gelu primea un anumit tip de informație, care l-ar fi făcut să stea cuminte în rând și să salute, se simțea stingher. Nu avea entuziasm. Îl tot fura mintea în trecut, când avea mașină și umbla înnebunit, ore în șir, să o lase undeva. Se despărțea de ea ca de iubita care încă mai trebuie să meargă la casa părinților. Îl privea pe polițistul nervos și parcă și-l amintea. Era cel care i-a dat răspuns când a reclamat că în fiecare dimineață găsește cauciucurile înțepate. Un câine are gingivită, domnule! El vă înțeapă cauciucurile. S-a uitat șeful pe camerele publice și a văzut! Ce să-i facem patrupedului? Să-l arestăm?  Vinde-o dacă nu-ți convine! Oricum e o coajă! Doar la noi au ajuns toate sărăciile ca dumneata să aibă mașină! În alte țări civilizate nu-și permit toți prăpădiții ca dumneata să meargă cu mașina! Merg cu bicicleta!  De aceea domnul primar v-a dat biciclete! 

Nu a vândut-o că și-o dorise mult. Doar că într-o zi, pe motiv că a fost parcată greșit s-a trezit fără ea. A fost la primărie. A implorat pe toată lumea. Fără șansă! A lăsat-o acolo și s-a dus. Taxa de recuperare era atât de mare încât nu-și permitea luxul salvării. A fost programat la ziua de distrugere și a fost prezent, ca la un crematoriu, pentru a vedea cum dragostea lui albastră e făcută praf. Suma pentru distrugere a fost aproape modică, comparativ cu cea de recuperare. Un zâmbet i-a trecut peste față și tot vedea cum sute de oameni, la orele 16.30, umblau înnebuniți pe străzi. Nu mai conta unde locuiau! Ca niște hoarde barbare străbăteau străzile de unde găseau un loc de parcare, în drum spre casă, cu bagaje, cu copiii pe umeri. Ce vremuri?! Ce vremuri!!? exclama doar în sine Gelu Buzoianu.

Nu este bine cum gândiți, domnule Buzoianu! i s-a adresat ca din senin polițistul. O spaimă de neînțeles l-a cuprins. De unde știa milițianul asta ce gândise el pe canapea. E drept, canapelele nu puteau fi cumpărate decât de la o singură firmă, cineva din anturajul primarului era proprietarul. De acolo a cumpărat-o și el. Dacă o comanda pe net plătea o taxă mai mare decât prețul canapelei ca să-i fie transportată de la intrare în oraș, unde se lăsau toate mașinile. Să-ți citească canapeaua aceasta și gândurile ….

Mâinile ridicate cu veselie! Trece șeful! a strigat polițistul cu entuziasm, văzând în fața ochilor doar recompensa șefului pentru așa primire a populației. Cuminți, toți cei care așteptau să treacă spre gratiile stației de autobuz au salutat respectoși. Toți, absolut toți, aveau ziua lor de cumpărături. Cardul de alimente pe care-l primiseră nu funcționa decât în aceea joi și doar la Mall -ul unde erau repartizați. Au simțit o ușurare că în sfârșit a trecut primarul. Nu-i mai interesa cine este și de ce trebuie să-l salute. Le expira timpul pentru cumpărături și erau fericiți că cel puțin jumătate de oră, până fac formalitatea de a alege de pe raft ceea ce le era dinainte repartizat, simt gustul cumpărăturilor.

Gelu Buzoianu umbla și el fericit prin mulțime cu gândul la rotița de cașcaval la care avea voie, după o atentă planificare, în ultima joi din lună. Ar fi putu să primească totul acasă, plătind o taxă către o firmă a primarului care făcea serviciul, dar era melancolic. Îi plăcea să meargă el la cumpărături și chiar dacă nu putea alege nici locul, nici ce cumpără, măcar simula și treaba asta îi făcea bine.  Erau alți cetățeni care dacă făceau un contract prin care lăsau apartamentul firmei respective, nu mai plăteau serviciul de transport. Pentru el, Gelu, casa aceasta era ultima libertate pe care și-o putea permite. Chiar dacă avea intruși în casă simțea apartamentul acela de la părinți ca pe ultima redută.

Claxoane violente și lovituri în geam. S-a trezit brusc. Adormise la volan. Era pe marele bulevard al Orașului Interzis. De fapt nu se numea Orașul Interzis, dar așa îi mergea vestea. Nici bulevardul Tică Tomescu nu se numea ca în vis, pentru că se schimbase puterea, iar Tică fusese internat. Experimentul se încheiase.  Ce coșmar! Visase! Visase în trafic! Tot stând și stând la un semafor adormise! Ce coșmar! A călcat brusc accelerația și a trecut. Cât să fi stat acolo de a avut un asemenea coșmar:!? Cum de nu s-a trezit până la capăt?! Ce a fost cu el de a suportat toată această nebunie?! Ce l-a ținut pe loc, încuiat, de a trebuie să viseze toate acele nenorociri!

Sfârșit!

Da, totul are un început, dar și un sfârșit! Coșmarul lui Gelu s-a terminat.  Bine că nu a fost decât un vis, din care totuși s-a trezit! Nu a fost prea târziu și totul s-a schimbat. Încă s-a mai putut …

Sale!