Revoluția a murit, eroii au putrezit, profitorii au înflorit!

Am fost la o înmormântare. Copii au scos trupul mamei ca să-și așeze tatăl. Era moartă în 2014. Nu mai era de fapt un trup ci un sac cu oase, peste care era așezat un craniu maroniu. Pe cruce era poza. Nimic din ceea ce era în poză nu era în sacul de pânză albă.

Peste nevinovații morți la Revoluție au trecut 34 de ani. Nici măcar oasele nu au mai rămas. Au fost victimele unui joc dement. Un joc necesar unui grup care, când ei mureau, împărțeau puterea. Un joc care se puterea termina fără sânge. Au murit cumplit, pentru că au fost nevinovați, iar moartea lor nu a dus la primenire națională. Diavolul s-a jucat atunci în voie, iar ei au căzut victime nevinovate.

Aveam o mamă de erou al Revoluției în parohie. S-a dus și ea. Nu avea cum să trăiască. Tatăl deja murise de supărare.  În prag de Crăciun, când îi călcam casa, eu intram cu icoana Nașterii, ea mă întâmpina cu poza fiului. O poză învelită într-o folie groasă. O poză care se șterge an de an. Părea că se învechea cu secole, nu cu anul. Poate de la lacrimi. Mama plângea întotdeauna. Mereu spera că va veni ziua judecății. Pe an ce trecea vedea că moartea fiului ei a fost zadarnică. Spera că justiția, cea care fusese cu regimul comunist, se va trezi și va face dreptate memoriei unui tânăr de 19 ani. A murit și dreptatea nu a mai venit.

Anul acesta Revoluția a murit. Un mit s-a surpat. Noi, românii, am crezut, totuși, că suntem grozavi și că am răsturnat un regim. Da, unii dintre noi au fost grozavi. Restul ne-am … adaptat. Dacă eram grozavi ieșeam și altă dată în stradă. Ieșeam și acum. Însă noi, se pare, care nu am ieșit niciodată în stradă, ne-au scos serviciile. Poate că nu este așa, iar eu cred că nu suntem doar mămăliga care fierbe greu. Însă ori cât de mândri am fi de noi, atâta vreme cât timp de 34 de ani de ani nu am reușit să împăcăm conștiința unor oameni cu răspunsuri necesare, nu prea putem fi …. mândri. Tolerăm încă o crimă, o crimă care sta la baza imposturii actuale, a societății pervertite, în care unii au luat drepturi pentru un moment care nu a existat în realitate, pe seama sângelui nevinovat care s-a vărsat.

Fiecare popor are mituri ale întemeierii. Noi am crezut în mitul Revoluției. Aflăm pe zi ce trece că a fost o înșelătorie pentru care nimeni nu a răspuns și în urma căreia au murit tineri altruiști și nevinovați.

Eram consilier local și, din motive de protocol, am participat la depunerea de coroane de ziua Revoluției. Nimeni dintre cei prezenți nu ridica o rugă pentru moartea celor fără de vină. Nicio lacrimă. Nimic. De aceea am fost doar o dată.  Preocuparea era una pur formală, iar ziua se încheia cu o chermeză. Șefii de a partid voiau să fie grupul mare, ca să le arate celorlalți ce mulți sunt, iar autoritățile vărsau lacrimi de crocodili. Morții? Beneficiau doar de o rugăciune rostită de preoți în fața unui microfon mut, sub presiunea politicienilor vizibil deranjați de durata slujbei.

A murit și Revoluția! Noi, românii, aici, încă nu ne-am găsit drumul împăcării noastre cu trecutul. Impostura, generație după generație, calcă încă pe cadavre nevinovate. Nu dovedim până acum că ne-am făcut datoria în fața adevărului, atâta vreme cât așteptăm ca cei ce sunt vinovați de moartea semenilor noștri să piară biologic sau să conducă, bucurându-se de privilegii pe care nu le-au meritat niciodată. Ei, morți, nu au decât un mormânt. Nu au nici spații comerciale, nici hectar de pământ, nici pensie de revoluționar. Noi suntem lași în continuare și răbdăm minciuna pe care ne se bazează prezentul?

Sale!