Cel mai frumos decor din Buzău

Iarna aceasta deși nu am avut până acum prea multă zăpadă, atmosfera am simțit-o privind vitrinele și modul în care au fost ornate magazine și spații comerciale.

Doar Austria, Germania sau țările din partea de nord a Europei făceau să te simți într-un basm atunci cânt traversai fiece localitate mai mică sau mai mare. Simplu, natural, fără chiciuri, simțeai că oamenii aceia chiar vor să ofere ceva frumos trecătorului.

Anul acesta și Bucureștiul s-a schimbat. Am văzut câteva clădiri ornate superb.

Nici buzoienii nu au lăsat sărbătorile să treacă oricum. Am admirat vitrine frumoase și câteva case superb luminate, mai ales în zona 23 August – Titulescu.

Totuși, cred că cel mai frumos decor l-am văzut la o clădire de lângă Muzeul Județean. Cu foarte mult bun gust este ornat și un magazin de pe strada Păcii, situat în apropierea notariatului domnului Samir, dar, parcă, totuși, sentimentul că este sărbătoare, că e vis, că este iarnă, ți-l dă această clădire, care a avut o evoluție interesantă, o evoluție care ne poate lămuri dacă e mai bine acum sau era mai bine în comunism.

Am locuit în zona Crângului în copilărie, în spate la clădirea ce adăpostise o școală care purta numele activistei comuniste Olga Bancic. În partea din față a masivului imobil era și este Muzeul Județean. Prin lateral era Școala Populară de Artă. Din câte știu, încă mai este acolo, la etaj.

În spatele clădirii amintite, între Cimitirul Dumbrava – făcut aici după Legea Cimitirelor din 1964, dacă îmi amintesc bine anul – și străzile Vlăsiei, Democrației și Caraiman s-au construit nouă blocuri cu câte două scări. Nu știu ce a fost înainte. Nu cred că au fost case, însă am asistat cum s-au ridicat blocurile de la 5 la 9. Printre ele era o alee care ducea la un magazin comunist, un magazin cum nu mai poți găsi decât în Cuba. Sinistru, de-a dreptul sinistru era cest magazin.

În principiu era magazin de pâine dar prin acele rafturi maronii, roase pe la colțuri, mai se găsea și câte un borcănel cu șarlotă.

În fine, deși era magazin de pâine, pâine și japoneze avea doar câteva ore. Eram pe atunci trei membrii în familie. Sora mea nu se născuse încă. Mergeam cu un cartonaș stricat pe la colțuri, îl prezentam și primeam o franzelă și din altă franzelă, mai mult sau mai puțin egal – în general mai puțin, pentru că eram copil – mi se mai tăia o bucată de pâine neagră, uneori uscată. Vânzătoarea, mai mereu supărată pe viață, scotea un cuțit lung de sub tejgheaua roasă de la atâtea secționări și îmi dădea partea de franzelă care se cuvenea familiei noastre. Încasa banii și bifa pe tichet că am ridicat prețiosul aliment, pentru care deja îmi făcusem penitența stând la coasă.

Toate acestea se întâmplau în magazinul care mi-a tăiat respirația când l-am văzut duminică dimineața, pe 6. 30. când luminițele aplicate peste ornamentele din brazii care ornează exteriorul clădirii încă luminau.

Am plecat de parcă îmi era frică să privesc. Parcă era o nălucă, un vis. Cum? Magazinul acela vitrine ciobite, permanent murdare, cu vânzătoarea cu șorț mototolit, cu aspect de abator …. este astăzi ceea ce văd?!

M-am întors. L-am admirat în voie. Mi-am retrăit câteva clipe din copilărie, imagindu-mi că a fost așa frumos. Sus, în mansarda care pe vremuri nu era, s-a aprins lumina. Am plecat să nu deranjez cu privirea mea insistentă. Omul sfințește locul, fără dubiu!

Acum acolo. funcționează un atelier de artă. Ce îți este și cu istoria aceasta!

Reduceri!