Prințesele roșii

Am crescut într-un sat. Bunicul. Tudor Negoiță,  mi-a fost și mi-a rămas un model. Putea să facă multe în viața publică. Pe undeva a și făcut și mă bucur să aud ca și după 30 de ani mai sunt oameni care l-au cunoscut și pe care i-a ajutat sau organizat și încă nu l-au uitat, deși au trecut mai bine de 20 de ani de când nu mai este pe aici.

Nu l-a ispitit colaborarea cu autoritățile comuniste și nici locul de frunte al satului deși mintea îl ducea, carte știa și popular era. Era, totuși, un revoltat împotriva vremurilor și a trăit să le vadă căzând.

Fugea de politică și nu a fost membru de partid – fapt care îl afirma cu mândrie – ceea ce nu reprezenta  o notă prea bună în vremea comuniștilor. Cu toate acestea, a fost decorat cu Ordinul muncii socialiste de două ori. Îl amuza decorația și nu-i dădea valoare, deși era o recunoaștere pentru munca de coordonare pe care făcea la construcția unor mari obiective locale, precum Casa Albă, Magazinul Dacia, etc. Pentru el singura decorație era Virtutea militară.  O primise după aventura cu unitatea de Transmisiuni de la Cotul Donului. Oricum, lupta lui contra viitorului aliat sovietic nu a fost un motiv de liniște în vremea comunismului,

Nu mai spun de faptul că era ușor subversiv și chiar după pensionare lua sătenii și îi ducea pe la fermele din câmp, pentru a pune în dificultate cooperativa  locală. Nu s-a împăcat niciodată cu gândul că i-a fost luat puținul pământ obținut prin căsătorie. Credea că pământul e o valoare și că societatea românească ar fi avut alt destin fără colectivizare.

Nici înainte de comunism nu a fost iubitor de politică. Era regalist pentru că era născut în an cu Mihai, în 1921. L-a prins Rebeliunea Legionară în centrul Buzăului. A fugit chiar cu marea pierdere a unui pantof. Ca Gandhi, a renunțat și la celălalt. S-a întors desculț la Blăjani.

Nici după 90 nu a avut mare entuziasm politic. E drept, avea și o vârstă. A fost membru PNȚCD și mare admirator al lui Coposu și Rațiu.

Într-un cuvânt: nu dădea doi bani pe politicienii dinaintea și din timpul Comunismului, dar recunoștea că de ceea ce fac i-a depins viața. Ei l-au trimis la război, ei i-au luat pământul, ei au trasat laturile existenței pe care încerca mereu să le modifice, fie și prin pasiunea cu care asculta Vocea Americii.

A fost un om deștept, dar care a dus o viață grea, între regimuri și războaie. Nu a vrut niciodată să-și părăsească satul și  nici să renunțe la pământ. Și-a stăpânit, cu de la sine putere, părțile de de teren pe care le-a avut și când le-a recuperat legal a realizat că e prea târziu și nu mai are mijloacele de lucru pe care le avea înainte de colectivizare. Totuși a trăit frumos, și-a educat copiii, a respirat aerul libertății interioare, Asta îl făcea un om vesel, chiar dacă traiul de navetist la oraș nu era unul ușor.

La polul opus lui erau cei care puseseră mâna pe putere. Nu erau nici cei mai buni la școală așa cum fusese el. Nu erau cei mai cinstiși, așa cum fuseseră el, dar erau aventurieri, uneori oameni fără căpătâi, care au avut un ideal politic sau nu au avut altă șansă decât politică. Mai presus de toate s-au suit și în barca cea bună, deși nu părea inițial așa.

Au pus mâna pe putere și s-au îmburghezit. Au luat tot de la cei pe care i-au criticat pentru asuprirea poporului, cu deosebirea că servitorii nu-i plăteau ei ci …. statul. Constatarea nu-mi aparține cu e luată din cartea Lavinei Betea, Prințesele Roșii.

Cartea este excelentă, E vorba de femeile comuniste. Fiice sau neveste de dictatori, ori ființe mai mult sau mai puțin solitare precum Ana Pauker, sunt prezentat literar și istoric de către Lavina Betea.

Prima carte pe care am citit-o de la Lavinia Betea a fost despre Manea Mănescu. Interesantă. Însă cartea despre femeile comuniste o depășește. De fapt nu e o carete doar despre consoarte. Ele par a fi adesea un pretext. E o carte de istorie bine scrisă și limpide la citit.

Mi-am făcut o viziune mai clară despre ce a fost comunismul și ce înseamnă exercițiul puterii politice în general. Rar se termină bine rolul politic, mai ales când puterea este absolută.

Am început cu bunicul meu pentru că, deși material a trăit infinit mai prost decât liderii comuniști, probabil a avut mai multe momente de fericire, deși nu știa nimic despre gustul  de caviar.

E de citit această carte și de reflectat dacă, până la urmă, mulți dintre cei care au fost tari în comunism au fost cu adevărat … atât de mari și de tari.

Dincolo de rolul de documentare cartea Lavinei Betea te face să reflectezi și la alegerea drumului. Evident, reflecția nu-ți poate inhiba cel mai puternic instinct, puterea, dar te poate orienta cum să o vezi la o altă scară decât cea cotidiană. La scară istorică totul se vede altfel, iar ceea ce părea un mare noroc, așa cum a fost urcarea la putere a unei biete croitorese precum Elena Petrescu, s-a încheiat mai rău decât și-a putut imagina vreodată, soția dictatorului,  prin împușcare. Mai rar a pierit împreună un cuplu aflat la putere …. Măcar soția scăpa. Pentru ei așa a fost soarta, o soartă la care au lucrat îndelung. Și nu doar ei au alunecat abrupt din vârful puterii ….

Pentru mulți, mai ales pentru cei de foarte sus, a fost ca în cea pildă rostită de părintele Visarion Iugulescu: O vulpe a găsit o gaură și a intrat în curtea unui gospodar. A făcut ospăț mare cu tot ceea ce era pe acolo. Găini multe, rațe. gâște …. Belșug suficient pentru un țesut adipos proeminent.  Gospodarul, totuși, a simțit pierderea produsă. A luat pușca și a început să tragă în aer. Nu știa cine e prădătorul. Vulpea a fugit la gaura pe unde intrase. Ghinion. Era prea strâmtă pentru cât acumulase sub blană. A alergat înnebunită până a slăbit și a ieșit. Nu a murit dar a ieșit așa cum a intrat, slabă moartă. O fi fost fericită cât a stat? Probabil că da! Dar după ….  doar viață nu a mai trăit .

Sale!