Câteva lacrimi de Sfântul Pantelimon ….

Ce e cu adevărat viața? Un dar! Un mister! Un prilej de bucurie! Dar și destulă suferință.

Astăzi, de Sfântul Pantelimon, unul dintre sfinții protectori ai celor bolnavi, în calitatea sa de medic care ți-a pus arta sa în slujba semenilor, atât înainte cât și după ce a devenit creștin, am început și terminat activitatea de dimineață de la Biserică în culori triste, tocmai din cauza suferințelor fizice ale unora dintre noi.

În drum spre Micro 14, la 6.30, m-am strecurat cu greu printre salvările care lăsau bolnavi la dializă, Vă imaginați ce viață chinuită au oamenii aceștia? Noi ne-am ridicat din patul și am plecat unde avem treabă sau unde ne dorim. Ei au fost luați de o salvare și vor sta ore la aparate pentru ca viața lor să poată continua, cu teama ca și această ultimă plasă de salvare nu va mi funcționa, iar pentru a primi un rinichi compatibil de undeva șansele sunt mici, mai ales pentru oamenii de rând.

La final, sâmbătă fiind, am mers la cimitir. De mult mă chinuie nevoia de povesti despre drama aceasta. Am pomenit-o pe Monica. Monica Marinescu a fost farmacistă. Renunțase să lucreze la  alții și își făcuse farmacia ei împreună cu soțul. Născuse și doi gemeni. Vorbeam cu părinții ei, familia Bălan și erau tare fericiți. Era singurul lor copil, de altfel.

Un cancer galopant i-a pus capăt zilelor. De zece ani ani își doarme somnul de veci la umbra unui gard din Cimitirul Sf. Andrei. Era născută în 1977 și a plecat de aici în 2004. Atunci copiii Mihnea și Matei aveau 4 ani. Anul acesta au intrat la liceu. Bunicii au reușit să trăiască prin acești copiii. Erau mici și acum sunt ca brazii a spus bunica la mormânt, printre lacrimi destul de bine ținute în frâu. De fapt au dus durerea pe picioare cu o demnitate fără egal. Totul pentru cei mici, probabil. În fine, mă gândeam la ce simt copiii și ce amintiri mai au. Iar amintirile nu sunt din fotografii, ci din ce rămâne în suflet, din ce trăiești alături de cineva. Dar ei, liceenii Mihnea și Matei, au fost rupți prea devreme de trunchi. Cât timp ….. pe care nu l-au mai avut împreună acești oameni, copiii, soț, părinți. Și noi ne risipim timpul, ne certăm, ne plângem!

Nu e suficient să ne întristăm la necazuri. Avem mereu ce învăța din ele. Nu trăim o veșnicie pe aici și merită să ne bucurăm unii de alții și de fiecare zi. Pe lângă compasiune, lecția vieții frumoase trebuie să o învățăm din experiențele nefericite ale altora.

Sale!