O mică povestioară ….

Răsfoind în trecut prin  cuprinse în vastul studiu al istoriei religiilor îmi amintesc că am citit despre drama postumă a unui mare conducător Avea sentimentul originii divine altfel decât noi, ceilalți. Simțea că în destinul lui divinitatea a pus mai mult. De aceea era rege, nu?! Dar, ca și noi, trebuia să întâmpine scurtimea vieții și moartea, Da, el, regele, urma să moară. Regele părea să moară după scrisele lui Eugen Ionesco, în piesa cu același nume. Și cât trăise? La fel ca orice alt slujitor al lui. Nici dublu, Nici triplu, Chiar mai puțin decât unii din regatul lui. Avea însă o speranță: lumea de dincolo. Și nu orice lume. O lume în care numele urma să-i fie scris pe o plăcuță de aur, prinsă pe un munte de aur.

A murit și au fost omorâți toți care i-au slujit, oameni și animale. Nu putea să se prezinte acolo doar el, fără alai și fără cei cei care i-au purtat trena. Cum era să meargă așa stingher?!

În fine, a ajuns. Și-a cerut dreptul la plăcuță. L-a primit. Doar că muntele era atât de plin de nume încât responsabilul cu aplicarea plăcuțelor a dezlipit-o pe a altuia și a pus-o pe lui.

Nedumerit, revoltat, chiar îngrijorat, a întrebat cum este posibil să fie șters unul ca el atât de ușor, se va întâmpla și cu numele lui la fel?

Eu mai am prilejul să văd scena aceasta a …. estompării amintirilor atunci când dintr-un mormânt mai sunt extrase oseminte înnegrite, desperecheate, firave, pentru un nou venit. Oasele sunt puse alandala într-un sac alb, iar peste craniul golit de orice formă de identitate, fizică, morală sau intelectuală, urmașii mai grijulii pun câte o bască.

E tot ceea ce a fost și nimic mai mult. Până și locul de acolo este luat de cineva, nu doar cel de aici ca în Moartea lui Ivan Ilici. 

Concluzia; bucurași-vă de simplitatea vieții și nu o complicați. Se face tare repede seară! E o prostie să te afunzi în mii de griji, ca la final să pleci cu câte ceva pus de rude pe tine.

Sale!