Replica Evelinei

Îi iau ușor în brațe. Îi simt ca pe cea mai de preț comoară. Am sentimentul unui mare privilegiu. Miros a bebeluș, a primăvară, a proaspăt. Cred că au miros de înger.

Îi afund ușor într-o apă care nu mai pare să aibă nimic material în ea. Materia se suspendă. Renunță la compoziția ei. Se desface ca Marea Roșie, cândva.

Mă feresc să stau prea aplecat peste cristelniță că lumina de Sus să se unească cu lumina de Jos, iar cel mic, noul creștin, să fie învelit în bucuria harului.

Există … orgoliu sfânt? Probabil că nu! Pe mine mă încearcă acest sentiment al mândriei care-mi spune: copilul acesta va fi mare! Nu poate fi altfel! Patima mea de a gândi astfel. Orgoliul că l-am ținut în brațe.

Nu pot se destăinui mai mult din ceea ce simt în acele momente de har, însă simt că le așez nașilor în scutece un prunc pentru a cărui poveste am spus o rugă a mea, peste cea din slove.

Reflecția asupra stării mele atunci când oficiez un botez mi-a stârnit-o Evelina.

Cumva, am simțit-o intrată în competiție cu mine. Nu, nu în competiție literară, pentru că aici îmi este superioară. Scrie proză scurtă și scrie bine, așa cum veți vedea în mostrele de la sfârșitul acestor rânduri, ci în competiția numelor. Eu, la botez, primesc numele gata stabilit. Ea, Evelina, își botează singură personajele. Eu, la botez, mă rog să-i văd mari și ocrotiți de Dumnezeu, ea, le stabilește singură destinul.

Pe Evelina am botezat-o în urmă cu aproape 11 ani. A crescut, este elevă la B.P. Hasdeu. E un copil bun, un rezultat al unei educații sănătoase, de acasă. Fiică și nepoată de profesori, de altfel. Dincolo de sport și calcule matematice, Evelina iubește scrisul. Are lumea ei imaginară. Naște personaje, le dă identitate, le trasează viața, le face să se întâlnească între ele, le alcătuiește lumea în care trăiesc.

Nu am dubii că are talent. Un talent pornit și cultivat la timp.

I-am citit cu mare plăcere textele și sunt fericit să-i fiu editor la al primei cărți care va apărea la editura Omega. Pentru a argumenta cele spuse, las mai jos probe consistente din viitorul volum de proză finalizat deja de Evelina. 

1. Mesteacănul
Era o seară frumoasă de vară. Cerul senin, plin de stele strălucitoare părea o cupolă aurie ce lumina toată grădina.
Ieșisem să mă răcoresc, plimbându-mă printre pomii înmiresmați. Am ajuns în dreptul celui mai bătrân copac din grădina mea. Un mesteacăn alb, înalt, care are ramurile îndreptate spre cer, frunzele de un verde fraged, iar mugurașii atârnau ca niște podoabe de Crăciun. La un moment dat, mi se păru că aud ceva. Am crezut că este vântul, dar nu, în acea seară era o vreme frumoasă, liniștită.
– Bună, se auzi o voce joasă.
– Cine vorbește? Șoptesc eu cu glas tremurat.
– Eu, bătrânul mesteacăn din grădina ta.
– Tu poți vorbi?
– Da, pot. Însă mulți nu mă înțeleg…
– Atunci cum reușesc eu să te aud?
– Probabil tu înțelegi foșnetul crengilor, al frunzelor.
– Mi se pare ceva extraordinar!
– Chiar așa și este, zise mesteacănul!
– Ce multe povești trebuie să știi!
– Multe. Vrei să îți spun o poveste?
– Da..Așa îmi spune și mama seara , câte una, la culcare.
– O să îți povestesc ceva din copilăria mea, când aveam cam un metru, așa ca tine. Eram singur aici în grădină, părea așa pustiu…Apoi a mai apărut un copac, un plop, care a devenit primul meu prieten.
– Și el unde este acum?
– Nu mai este, din păcate…
– Îmi pare rău!
– Și mie mai mult. Însă am multe amintiri cu el. Imediat ce a apărut în preajma mea, nu m-am mai simțit singur. Aveam o companie plăcuta de care mă bucuram, aveam pe cineva de încredere. Știi ceva? Nu ne-am certat niciodată!
– Ce frumos!
– Da, discutam zile și nopți întregi. Mereu aveam câte un subiect interesant.
– Spune-mi unul, te rog!
– Era primăvară. De-abia se întorseseră păsările călătoare la noi în grădină. Erau pițigoi, cinteze, privighetori, rândunele…Fiecare stătea cu familia și prietenii lui. Noi eram foarte încântați că în grădină era mare zarvă și multă veselie. Cea mai guralivă era o privighetoare care stătea, cel mai adesea, pe ramurile plopului. Acesta nu mai avea liniște. Eu, voind să îl ajut, am chemat privighetoarea pe ramurile mele. Însă ea, nu voia nicicum. De-odată, mi-a venit o idee…Am vorbit cu pițigoii aflați printre ramurile mele, să-i facă o vizită plopului.
– Ce a făcut atunci privighetoarea?
– Nu a rezistat gloatei de vizitatori neașteptați și a zburat în altă parte. După câteva zile, am observat că prietenul meu, plopul, era puțin trist.
– De ce? Ce se întâmplase?
– Îi lipseau trilurile privighetorii…realizase că nu putea să reziste fără ea.
– Ai reușit să-l ajuți? Cum?
– Am vorbit cu toate păsărelele care treceau printre crengile mele, rugându-le să mă ajute să aflu unde este privighetoarea. După câteva zile am reușit să descopăr că ea devenise mămică a trei puișori. Era foarte atentă și grijulie cu ei tot timpul!
– Foarte frumos! Ce a spus plopul când a aflat?
– S-a liniștit, deoarece se gândea că o supărase, apoi s-a bucurat de faptul că devenise mămică.
– A mai revenit pe la voi?
– Da, mai târziu, când puii au învățat să zboare. Au venit toți patru, au rămas pe crengile plopului până în toamnă, când au plecat spre Africa.
– Mă bucur pentru plop. Cred că nu a mai fost deranjat de cântecul ei!
– Nuuu, a fost deranjat de cântecul celor patru privighetori, râse mesteacănul.
– Da, așa este, am zâmbit și eu.
– Am petrecut, apoi, multe anotimpuri frumoase, mulți ani împreună. Îmi este foarte dor de plopul meu drag, dar mă bucur de amintirile minunate pe care le am pentru cu el.
– Îți mulțumesc pentru că mi-ai povestit o întâmplare așa frumoasă. Aștept să îmi mai spui și altele!
– Îți voi mai povesti. Dar, data viitoare, îmi spui și tu ceea ce faci când nu ești pe aici, prin grădină.
– Ai dreptate, este rândul meu. Acum este târziu, dar mâine voi reveni. Promit că voi fi aici, cu tine!
– Eu te aștept, nu am unde să plec, zâmbi copacul.
– Noapte liniștită!
– Și ție la fel, vise plăcute!
Am revenit în casă și părea că nu a fost nimic real. Oare am visat cu ochii deschiși? Mâine voi merge iar la mesteacăn și sper să pot vorbi iarăși cu el!
A fost cea mai neașteptată întâlnire din viața mea! Să îmi fac un nou prieten, un mesteacăn bătrân cu care să pot povesti seară de seară.

2. Întâlnirea cu Penelope

Într-o zi de toamnă eram în drum spre școală și, deodată,apăru în fața mea o pisică neagră. Aceasta se uita la mine de parcă ar fi vrut să o urmez. Așa am și făcut. Am mers după ea până la o poartă luminoasă, verde. Pisica sări peste aceasta și eu, repede, după ea. Era beznă și, deodată, apăru un oraș uimitor, unde oamenii puteau zbura. O fetiță cu părul șaten și ochii verzi veni spre mine, veselă și zâmbitoare. Era îmbrăcată cu o rochiță imprimată cu inimioare roșii și galbene. Se uită la mine și zise:
– Bună, eu sunt Penelope! Îți mulțumesc pentru că mi-ai adus pisica înapoi!
– Bună, Eu sunt Evelina! Nu știam că e pisicuța ta, am spus eu, uitându-mă la draguțul animăluț!
– Acum știi, spuse Penelope. O cheamă Mira.
– Ce nume frumos! Îmi poți spune cum se numește locul acesta?
– Se numește Tărâmul Magic.
– Aș putea zbura și eu?
– Desigur! Ia această punguță! Este un praf magic, praf care te va ajuta.
– Mulțumesc, îi spun, în timp ce iau punguța.
Deodata am început să zbor tot mai sus. Inima parcă îmi săreadin piept! Penelope zbura alături de mine
– E uimitor, stai aproape de mine, terog!
– Ai grijă, totuși. Nu este simplu să zbori!
– Da, mulțumesc! Aș putea locui aici mereu…însă îmi este deja dor de cei dragi.
– Te cred, nici eu nu aș putea sta departe de ai mei.
Am aterizat cu bine pe pământ și mă gândeam cum ar fi să repet experiența cu zburatul.
– Cum și cănd ne mai putem vedea?
– Poate vin eu în lumea ta, ce zici?
– Îți va plăcea, dar acolo nu vei putea zbura.
– De ce nu?
– Ar fi ceva ieșit din comun pe Pământ. Acolo oamenii zboara doar cu unele aparate speciale: avioane, planoare, elicoptere, etc.
– Atunci voi zbura cu ele, zise Penelope!
– Hai, ajută-mă să ajung la poartă! Știi unde este, da?
– Sper să fie tot acolo!
Astfel se încheie ”vizita ” mea pe Tărâmul Magic, unde am cunoscut-o pe Penelope. Abia aștept să vină ea pe tărâmul nostru!

3. O faptă bună

Era luna iulie, deci vacanță și mergeam cu prietenii în excursie la Cascada Urlătoarea. Pe drum m-am depărtat puțin de ei, deoarece zărisem o stâncă cu o forma mai deosebită, căreia voiam să-i fac câteva poze.
Deodată se auzi un foșnet. Eu, de obicei, nu mă sperii așa ușor și din orice, dar acest foșnet părea ciudat. M-am trezit față în față cu un balaur ca acela din basme. Prima impresie a fost că este o glumă, o farsă a unuia deghizat.
– Ha! Ha! Ha! Când ai avut timp să te deghizezi? Ia să te trag de coadă, să-ți scot costumul!
– Cine ești și ce cauți în zona mea? Hai, zic eu, scoate costumul și să mergem cu grupul mai departe.
– Ce costum? Nu vezi că sunt un balaur?
– Cuuum? Un balaur? Un balaur adevărat și vorbești ca oamenii?
– Da, vorbesc și aștept să revin la forma mea inițială, aceea de om.
– De om? Adică tu ești, ai fost om?
– Eram…acum mulți ani, vrăjitoarea cea rea m-a pedepsit și m-a transformat în balaur. Voi rămâne așa până apare cineva care va face o faptă bună pentru mine.
– Vrei să te ajut eu?
– Ar fi minunat dacă vei vrea, zise balaurul.
– Știi, eu nu sunt singură. Îi chem și pe prietenii mei. Sunt convinsă că și ei vor fi de acord să te ajutăm.
După câteva ore, toți ne împrieteniserăm cu balaurul din pădure. Ne-a arătat împrejurimile, ne-a prezentat locul în care sălășluia. Am facut poze, am povestit și pot spune că era ca și cum făcea parte din grupul nostru. Aproape uitasem că este un balaur lângă noi. Pe seară urma să ne întoarcem la cabană. Nici nu reușisem să ajungem la cascadă. Când să ne luăm la revedere, balaurul a început să se transforme. În câteva minute a redevenit om, iar nouă nu ne vedea să ne credem ochilor. Eram tare bucuroși că nu am avut teamă de balaur, că ne-am împrietenit cu el și astfel, am reușit să rupem vraja. Balaurul, acum un băiețandru simpatic, ne-a mulțumit, am devenit buni prieteni și ne-am promis că ne vom mai revedea.

4. Aura și cărțile

Aura este o fetiță de 10 ani. Ei nu-i plăcea să citească , cu toate rugămințile și încurajările învățătoarei și ale părinților.
​Într-o zi, când mergea cu mama ei la bibliotecă, îl întâlni pe Morris Lessmore. Acesta era înconjurat de șapte cărți, dar nu era hotărât pe care să o împrumute de data aceasta.
– Mă poți ajuta să mă hotărăsc? O întrebă el pe Aura.
– Dar de ce nu ești hotărât?
– Deoarece aș vrea să le iau pe toate, dar nu se poate decât patru.
– Patru ce înveți tu din ele?
– Ce învăț din ele? Multe, orice…Ador să citesc, mi-ar plăcea să fac parte din paginile cărților.
– Mie mi se pare plictisitor!
– Hmm! Uite, citește această carte! Și-i puse în mânuțe volumul ”Nepotul magicianului” din seria ”Cronicile din Narnia” de C. S. Lewis.
– Bine, o să încerc să o citesc, zise Aura.
Mama ei era uimită că Aura pleacă din bibliotecă cu prima carte împrumutată. De atunci, Aura a început să-i placă cititul și a mers mai des la bibliotecă, împrumutând cărți.

5. Cocorul rătăcit

Într-o zi mă plimbam pe faleză, pe nisipul fin și cald. Nu foarte departe de mine, am văzut o pasăre ciudată. M-am apropiat încet și am observat că este un cocor micuț.
– Salut, eu sunt Evelina! Cum ai ajuns aici?
– Bună, m-am rătăcit de cârd în timpul unui zbor. Sunt foarte speriat… Mă poți ajuta?
– Sigur, cu mare drag! Nu cred că familia ta este prea departe.
Am mers în cameră și am luat telescopul cu mine. Am trecut în balcon însoțită de micul cocor. Am privit în zare, spre cerul împodobit cu niște nori albi, parcă erau din vată de zahăr! La un moment dat am zărit un cârd de cocori.
– Uite, am zis eu. Acela este cârdul tău?
– Daaa, zise cocorul privind și recunoscându-și familia! Mulțumesc mult!
În câteva momente își luă zborul spre acea formă a literei V, cârdul său, nu înainte de a schița un salut spre mine.
Cât de fericită am fot că am reușit să ajut cocorul rătăcit!

6. Întâlnirea

Acum o să vă relatez o întâmplare, o întâlnire cu protagonista unei frumoase povești, cu Alice, fetița din cartea ”Alice în țara minunilor”, scrisă de Lewis Caroll.
Eram, împreună cu clasa mea, în vizită la Muzeul Antipa din București.
Fiecare dintre noi avea o agendă în care ne notam date și informații acumulate în timpul vizitei. Eram interesați de reținerea a tot ce ni se spunea, deoarece urma să le folosim intr-un proiectla orele de Științe.
Când am ajuns în zona Deltei Dunării, mi-a atras atenția o fetiță care se uita cu atenție pelicani. Îmi părea cunoscută, mai ales hainuțele ei.
M-am apropiat de ea și am salutat-o. Era exact așa cum mi-o imaginasem când am citit cartea.
Am făcut cunoștință și am fost curioasă de prezența ei aici. Am aflat că autorul poveștii ei, Lewis Caroll, scrie acum altă poveste, ”Alice în țara românilor”. Ea era cea care știa proiectele autorului. Fiind protagonista poveștilor, a fost trimisă prin țară pentru a se informa, pentru a afla cât mai multe lucruri de pe la noi.
Am întrebat-o dacă îi place în România și mi-a răspuns că este fascinată, în special de Delta Dunării, de fauna și flora acestei zone. Și mie îmi place Delta în care se întâlnește o îmbinare spectaculoasă de habitate acvatice și umede, unde trăiesc multe specii de păsări și pești. Am constatat că amândouă suntem pasionate de Delta Dunării, denumită și ”paradisul păsărilor”. I-am promis că ne vom mai întâlni, că îi voi mai prezenta și alte zone și lucruri frumoase din țara noastră.
A fost o experiență deosebită și mă consider norocoasă că am avut această ocazie de a mă întâlni cu un personaj de carte, ocazie rară și inedită.

7. Eu și Lizuca

Eram într-o zi de sfărșit de săptămână, stăteam în fotoliu și citeam ”Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu. Am lecturat-o fără pauze, fiind foarte atractivă. La final am rămas pe gânduri, visând cu ochii deschiși…
Deodată eram într-o pădure care semăna foarte mult cu dumbrava imaginată de mine din cartea ce tocmai o citisem.lângă un copac era o fetiță cu părul castaniu și ochii căprui. Era îmbrăcătată cu o rochiță albastră, peste care avea o pelerină roșie ca focul. Pe cap avea o simpatică băscuță albastră. M-am apropiat de ea și mi-am dat seama că era chiar Lizuca, personajul principal din carte. Ne-am apropiat să ne cunoaștem mai bine, să ne spunem pe nume. Așa am ajuns să-i propun să construim o casă în copac. A fost foarte încântată de idee și am trecut la treabă. În timp ce construiam căsuța, au venit lângă noi multe păsărele. Lizuca mi-a spus că sunt prietenii ei.
După ce am terminat căsuța, am coborât, am mers să ne odihnim în poiană. Am cules floricele și ne-am împletit câte o coroniță, apoi am dansat ca niște zâne. Dintr-o dată se porni o ploaie abundentă. Am fugit să ne adăpostim, cănd s-a auzit un tunet asurzitor. M-am trezit puțin mirată, că eram în camera mea, nu în poiana din pădure. Am realizat că întâlnirea cu Lizuca nu a fost reală, ci doar în imaginția mea.
A fost doar un vis, dar un vis foarte frumos!

8. În viitor
Suntem în anul 2049. Totul este diferit ca acum 25 de ani. Locuințele oamenilor sunt individuale, ridicate de la sol, pe câte o pernă de aer.
Totul este tehnologizat, persoanele folosesc mintea pentru a descuia ușile, pentru a aprinde lumina, pentru a prepara mâncarea, etc. Atunci când vor să plece în vacanță, casa plutitoare se deplasează cu ei în locurile dorite.
Spțiile de joacă, locurile de agrement conțin jocuri și sporturi specifice celor patru anotimpuri. O parte conține jocuri de iarnă, patinaj, schi, bătaie cu bulgări de zăpadă. În alta sunt piscine, nisip, dulciuri răcoritoare, înghețată. În alt colț se confecționează felicitări, mărțișoare, se încondeiază ouă pe pajiști primăvăratice. În ultima zonă se decorează dovleci, se alcătuiesc colaje din frunze arămii.
Pe străzi circulă autoturisme electrice, conduse cu ajutorul minții. Nu au motor, pedale, volan, nu poluează și nu se defectează niciodată. Străzile sunt colorate diferit, iar când pășești pe ele se aude muzică plăcută.
Școlile sunt construite din turtă dulce, băncile din bezea, scaunele din vată de zahăr. Nu există cataloage, nici caiete, nici cărți.
Oamenii sunt liniștiți, fără probleme, au grijă unii de alții, ocrotesc natura, plantele, animalele și nimeni nu este supărat sau îngrijorat de ceva.
Mă întreb, oare cum va arăta totul peste încă 25 de ani?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și

Prințesele roșii

Am crescut într-un sat. Bunicul. Tudor Negoiță,  mi-a fost și mi-a rămas un model. Putea să facă multe…