Astăzi am oficiat ceremonia de înmormântare a Comandorului în rezervă Jenică Nicolescu. A fost un om strașnic, un om minunat, un bărbat elegant și extrem de ordonat.
Îmi plăcea să-i vorbesc pentru că mă privea în ochi. Avea niște ochi albaștrii superbi, ca cerul prin care zbura.
Strângea mâna cu eleganță și era mereu pedant îmbrăcat. Avea un mers la fel de îngrijit, ca întreaga-i fire.
Avea o vârstă venerabilă. Era născut în 1942. Ultimii ani nu i-au fost prea buni. Au stat sub semnul confuziei, așa cum o descria în debutul volumului Misiunea Sirius:
Îmi place focul, urăsc apa
Mă simt bine în aer și îmi e frică de pământ
Ador să merg pe jos și să zbor pe sus
Dacă cimitirele ar fi în cer, aș vrea să mor.
Cum ele sunt pe pământ, sper să fiu nemuritor.
Sunt destul de optimist ca să-mi iau în serios speranțele
și destul de pesimist ca să râd de ele.
Voi nuri sub semnul contradicției.
Ei bine, aici găsim rezumatul unei vieți, dar și premoniția unui sfârșit care contrazice prin dezordinea lui mentală, ordinea acestui om ordonat până la perfecțiune.
L-am întâlnit cu mult timp în urmă. L-am cunoscut mai bine atunci când a devenit nemuritor. A devenit nemuritor când a scris cartea Misiunea Sirius.
În anul 2004 am înființat o mică editură și o tipografie, din pasiune pentru cuvântul scris.
În 2006 am colaborat la apariția cărții domnului Jenică Nicolaescu. L-am primit acolo, în garajul părinților, unde funcționam la început.
Am luat manuscrisul la mână. Era perfect. Nu era scriitor de meserie, însă manuscrisul era perfect.
Fraze ordonate, cu o topică fără cusur. Un scris matematic. Era clar că a fost un pilot excepțional. Se vedea și la sol. Nimic la întâmplare. Totul luat foarte în serios.
Am citit cu plăcere cartea. Nu mai spun că am citit-o cu mare curiozitate, fiind vorba de o misiune secretă, realizată de excepționala noastră școală de aviație de la Bobocu.
Timp de un an școala noastră de aviație a pus bazele scolii de aviație din Angola. Domnul Nicolaescu a fost printre cei care au contribuit la acest demers în anii 1979-1980.
Nu am știut niciodată despre acest demers dacă domnia sa nu ar fi scris jurnalul pe care l-am publicat împreună, lucrare pe care o consider una dintre cele mai valoroase apariții ale Editurii Omega.
Și-ar mai dorit să scrie ceva. Dorea să spună ceva mai mult. Însă nu a mers mai departe.
A lăsat lumii militare, dar și civile, un material documentar valoros, bine scris, plin de informații cu relevanță istorică, dar și de sentimente legate de vița de familie.
Deci , după dorință, Comandorul Jenică Nicolaescu rămâne nemuritor prin publicarea acestei cărți cu valoare de document.
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
