Fotbalul și jucătorul poet

Improvizațiile de genul firelor, antenelor și sârmelor aveau rolul de a le permite românilor să prindă posturile bulgărești.
Desigur, din această disperare rar ieșea câte un film, dar nici măcar acelea nu erau prea clare. Meciurile din campionate erau însă adevăratul motiv de creativitate pentru bărbați. Și ce chin! Nu se vedea mare lucru, iar ce se înțelegea era foarte puțin. Totuși, faptul că aveai acces la informație îți dădea senzația că treci granița, că încalci niște restricții impuse de sistem.

Da, atunci călătoriile erau extrem de dificile, iar, cu mici excepții, singurul loc în care puteai ajunge era dincolo de Cortina de Fier.

Nu pot să spun că iubeam fotbalul pentru calitățile acestui sport. Însă visam la el pentru libertatea pe care îmi imaginam că mi-o poate aduce. Fotbaliștii călătoreau prin lume. Ei erau românii privilegiați ai acelei perioade, cei care aveau posibilitatea de a depăși granițele unei țări închise, și nu oricum, ci ca vedete internaționale.

Fotbalul a început să mă atragă cu adevărat atunci când echipele românești au devenit competitive la nivel european, datorită stabilității loturilor. Deși jucau împotriva adversarilor mult mai bogați, românii au reușit să capteze atenția Europei. Aceste performanțe au crescut prestigiul naționalei, iar astfel, am început să vedem la Televiziunea Română meciuri din competiții europene din ce în ce mai valoroase.

În paralel, lumea fotbalului internațional începea să fie fascinată de un tânăr argentinian – Diego Maradona. La doar 20 de ani, el era deja căpitanul naționalei Argentinei, iar jocul său era o adevărată poezie. Pe teren, Maradona părea să fie un copil, cu o joacă liberă și plină de magie, complet diferită de stilul rigid și fizic din fotbalul englez. Era mic de statură, dar extrem de agil. Singura modalitate de a juca la înălțime în fața unor jucători mult mai mari era să folosească mâna – și a făcut-o, chiar dacă acest gest a fost unul controversat. Totuși, golul său a rămas în istorie.

Îmi aduc aminte și acum entuziasmul general când Argentina a câștigat Cupa Mondială, iar Maradona a ridicat trofeul deasupra capului. Nu puteai să nu te îndrăgostești de fotbal, nu puteai să nu începi să colecționezi cartonașe cu jucători sau reviste cu „semi-zeul” Maradona.

Figura lui Maradona mi-a rămas undeva, în colțul meu de amintiri frumoase, ca un simbol al unei perioade care nu s-a mai întors niciodată.

Mulți ani mai târziu, după moartea sa prematură și destul de provocată, am ajuns să citesc literatură despre Maradona. Oricum aș privi fotbalul, mi-a fost greu să citesc cronici sau monografii despre acest sport, dar despre Maradona am citit cu plăcere și, în același timp, cu tristețe.

Mi-am adus aminte de vorba lui Ion Creangă: „Unde este minte multă, este și prostie multă.” Nu mintea l-a doborât pe Diego, ci haosul din viața lui. A consumat totul cu nesaț – în carieră și în viața personală. Dacă ar fi avut disciplina jucătorilor precum Messi sau Cristiano Ronaldo, poate că ar fi fost încă în viață astăzi. Dar Maradona a fost altfel, un fel de Dănuț Lupu al Argentinei.

În fine, fie că sunteți microbiști sau nu, fie că ați prins vremurile în care Maradona făcea magie pe teren sau nu, monografia despre Maradona merită citită. Este un portret complex al unui om care a trăit între extremitățile geniale și autodistructive ale faimei.

Sale!