Locul facerii de oameni și prefacerii de suflete

Am citit o știre în care se prezenta faptul că s-a resfințit Paraclisul Seminarului Teologic din Buzău.

Sunt absolvent al Seminarului Teologic din Buzău și, pe vremea mea – ajung să spun și așa –, singurul loc în care se țineau slujbele pentru seminariști era acest paraclis. Acolo, rând pe rând, clasele intrau în practică la strană. Acolo trebuia să-ți învingi toate fricile legate de prezența activă în fața unei comunități, acolo roteai prima strană și răsfoiai primele cărți de slujbă, cărți ce nu semănau cu nimic din ce ai avut în mână până atunci. Tot acolo făceai praf notele muzicale, dacă talentul nu-ți era destul de bine hrănit sau „mobilat”, și tot acolo, cu un stihar pe tine, rosteai prima predică, tremurând ca varga de emoție.

Ca să ajungi elev la Seminar era o muncă asiduă. Admiterea era grea. Eram și 16 pe loc. Odată ajuns, simțeai că schimbi lumea, că lași în spate o lume, cel puțin o lume școlară.

Am prins pupitrele acelea vechi, care mai sunt astăzi doar la Biserica din Șcheii Brașovului, în muzeu.

Am făcut primii ani seminariali în clădirea veche a școlii, unde astăzi funcționează Muzeul Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Urcai scările după ce-l întâlneai pe Episcopul Chesarie, întemeietorul. Statuia lui trona la intrare, apoi tablouri, icoane religioase și chipuri. O lume pe care o simțeai că vine din vechime și totuși nu este obosită de timpul prezent. În fine, aveai un fior când studiai în acest loc. Intrai într-o competiție cu ceilalți, dar mai ales cu tine, pentru că nu voiai să dezamăgești.

Ei bine, fiorul din școală, acolo unde erai zilnic găzduit, nu a semănat niciodată cu simbolul din Paraclis.

Clădirea aceasta este atât de discretă, încât pare că nici nu există. Era pur și simplu aliniată între alte clădiri administrative, ca o anexă a Palatului Episcopal, cu uși de biserică și turlă.

Totuși, în pântecele ei s-au format oameni și s-au șlefuit căutări spirituale. Eram noi cu noi. Aveam intimitatea noastră acolo. Călcam pe locul unde zeci de generații au îngenunchiat, iar apoi au dus lumină prin sate și orașe. Era un sentiment de înrădăcinare în Biserică. Acolo, în întunericul acela permanent, simțeai că te coci spiritual, că iese ceva din tine, că starea ta de laic intră în „incubație spirituală”.

Nu știai dacă, cumva, în acel cafas din spate, în acel balcon de lângă ușa de la intrare, discret te urmărește ierarhul, așa cum se spune că făcea Episcopul Antim, care de fapt nu urmărea pe nimeni, însă bătrân fiind dorea să-și amintească viața de altădată, dar simțeai că vrei să dai la lumină tot ceea ce este mai bun din tine. Locul te lega de misiune.

Pe vremea când eram profesor la Seminar – o stare tot de „fost”, ca multe altele – cineva, chiar de sus, de la Palat, a emis ideea că elevii ar cam deranja parcurgând drumul până la acest paraclis aflat chiar în pântecele Episcopiei. S-a improvizat ceva în clădirea actuală a Seminarului Teologic din Buzău, recuperată între timp de la Cooperație.

Era mai comod, e drept. Era mai cald. Era mai bine pentru tine, ca profesor de serviciu la slujbă, dar simțeai că ceva s-a rupt de trecut, chiar de duh. Îți era dor de locul Paraclisului, unde, chiar dacă făceai doar exerciții, simțeai că le faci adevărate. Simțeai că le faci în fața lui Dumnezeu, indiferent cine era la balcon.

Mi-am spus punctul de vedere despre renunțarea la slujbele din Paraclis. Pentru mine, dispăruse intimitatea locului de „coacere”. Nu eram pregătiți să facem ceea ce făceam între noi, ca învățăcei sau pedagogi, în catedrale, mult prea mari, cu prea multă lume, cu prea mare expunere publică.

M-a bucurat să văd că a fost refăcut acest loc unic din istoria Arhiepiscopiei. Acolo s-au plămădit generații, unele active, altele pe pomelnicele rostite tânguitor în ziua de hram, de Sfinții Trei Ierarhi. Locul acesta de antrenament spiritual, muzical, livresc nu poate fi înlocuit de nimic.

Tunicile negre, genunchii plecați, mâinile împreunate în rugăciune și locul ocupat de Gheorghiță Duță, părintele de astăzi de la Goidești, „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” din Postul Paștelui, primul text citit la strană, în fața tuturor și emoția primului demers predicatorial nu le pot uita, așa cum nu pot uita sentimentul istoriei pe care l-am trăit la fiecare slujbă din Paraclisul Seminarului din incinta Episcopiei.

Sale!