O poveste cu și despre părintele Galeriu

Eram student în ultimul an la Facultatea de Teologie din București. Era în 1999. Eram deja preot la Parohia Gherăseni din județul Buzău.

În anul al VI-lea studiam Omiletica, adică disciplina care avea rolul de a ne învăța cum să predicăm în biserici.

În general, cursul era ținut de minunatul părinte Vasile Gordon, însă titularul cursului era părintele Galeriu.

După o prelegere magistrală, la singura oră de curs la care a venit, părintele Galeriu ne-a solicitat să-l ajutăm să meargă acasă. Eram cu mașina, motiv pentru care m-am oferit să-l duc eu la casa parohială de la Sfântul Silvestru, acolo unde locuia.

A fost una dintre cele mai frumoase după-amiezi. Am condus o enciclopedie, un om cu spirit, un om rar și un mare duhovnic.

M-a invitat la masă, iar la desert, atunci când a aflat că sunt preot într-un sat, a început să-mi povestească despre experiența pe care a avut-o la parohia Podu Văleni din județul Prahova, unde și-a început activitatea.

Predica, era apropiat de oameni, era serviabil, slujea frumos și, totuși, oamenii nici măcar nu au trecut să-l vadă pe noul preot.

Atunci a apelat la o metodă pe care, sub o altă formă, am întâlnit-o în filosofia greacă. A dat zvon în sat că, duminică, la ora 5 după-amiază, vine diavolul în sat, în fața bisericii, și că ar fi bine să vină toți din sat cu ce au mai strașnic prin gospodărie, ca să apere biserica și satul.

Zvon zvon, dar oamenii au venit. Au venit chiar mai devreme. S-au postat în poziție de luptă și au început să aștepte cu ochii pe ceas. Diavolul nu a venit… Însă părintele a găsit prilej să-i întrebe pe oameni cum de la chemarea lui Dumnezeu nu vin, dar la auzul că vine diavolul au venit. Apoi le-a ținut un cuvânt, după care numărul celor care au început să treacă pragul bisericii a crescut.

Sale!