Răspunsuri la provocările intelectuale ale doamnei Roxelana Radu

1. Care considerați că este prima calitate a unui preot?

Nu suntem exporturi cerești printre oameni. Suntem de aici, din familii normale, purtând cu noi plusurile și minusurile educației de acasă, din societate și din vremurile în care trăim. Apoi, pentru a deveni preot, treci printr-un proces de formare tot mai îndelungat. Și nu în ultimul rând, ești influențat de comunitatea în care slujești. De cele mai multe ori, aici te formezi, dar poate și te deformezi. Aici crești spiritual și intelectual, sau, din păcate, poți decădea moral și fizic. În fine, la o întrebare atât de directă, răspunsul este: dragostea față de oameni. Să-i iubești ca pe niște copii ai lui Dumnezeu, care, asemenea ție, sunt aici pentru a face din lumea pe care El ne-a dat-o un loc mai frumos, mai bun.

2. Există multă suferință în preoție, așa cum se spune?

Nu. Nu există suferință în preoție. De ce ar fi? Nu ajungem preoți din suferință, ci din chemare. Este un răspuns la o chemare interioară, care, evident, nu te duce într-o stare de perplexitate în relație cu lumea. Nu sunt de acord cu stilul văicăreț, nici cu vina pe care o aruncăm mereu în spatele vremurilor. Nu. Eu nu sufăr că sunt preot. Mă bucur că sunt și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru.

3. „Vă trimit pe voi, ca pe niște miei, în mijlocul lupilor”. În sensul acesta trebuie înțeleasă preoția? Ce presupune acest lucru?

Acest text este relevant mai ales pentru vremurile grele, ale persecuțiilor, care au fost și încă sunt. Eu nu m-am simțit în mijlocul lupilor și nici nu am simțit că pot fi doar un miel care se lasă pradă împrejurărilor. Apostolii au fost într-adevăr în mijlocul lupilor, dar au răzbit. De fapt, Iisus ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Eu cred că avem datoria, în fața lui Dumnezeu, de a lupta pentru credință, pentru adevăr, pentru dreptate. Nu pentru a noastră, pentru că noi avem și varianta celuilalt obraz, ci pentru lumea în care trăim. Iar lupta și traiul de aici să nu ne transforme în lupi, care se hrănesc din turmă. „Homo hominis lupus est”, spun latinii. Noi trebuie să ne punem pieptul în față și să-i apărăm pe cei care simțim că nu se pot apăra singuri, nu să-i ținem în teama de lumea care uneori seamănă cu o pădure pândită de pericole. Sigur, statutul de creștin și de preot nu este mereu ușor. Suntem ținta ironiilor, răutăților, chiar și a persecuțiilor. Însă avem și noi o vină pentru cum arată lumea. Deci, cu fruntea sus și cu bucurie, să mulțumim lui Dumnezeu că suntem în lumea pe care El a făcut-o.

4. Mai țineți minte ce voiați să vă faceți când erați mic? Are vreo legătură cu ceea ce faceți acum?

Da, din tot ceea ce fac acum, nimic nu a fost proiectat în copilărie, cu excepția preoției. Îmi făcusem veșminte din prosoape, aveam cădelniță și-l pomeneam pe vecinul Harlabrea, de la Blăjani. Cine era? Nu-mi mai amintesc! Dar am auzit numele lui în casă și făceam o slujbă cu „Doamne miluiește!” în fiecare zi, pe la patru ani. Restul activităților mele nu mă inspiră, dar este necesar să le fac. Poate că spiritul Sfântului Pavel, care făcea corturi, m-a determinat să-mi diversific activitatea. De asemenea, am observat că unii dintre cei pe care-i păstoream la prima mea parohie, la Gherăseni, trăiau mult prea greu. M-a durut să primesc bani din batista înnodată, în care bătrânele își țineau economiile. Poate și dorința de relevanță publică m-a împins să fac și altceva, poate și un anumit orgoliu care m-a făcut să doresc să-mi demonstrez că pot. Însă, tot ceea ce fac, nu mă bucură cum mă bucură preoția.

5. Unde se termină preotul și unde începe omul?

Nu se termină și nu începe. Preotul este un om și omul este un preot. Este un continuum. Eu nu văd preotul ca pe un om aflat într-o stare continuă de perplexitate. Greșesc, încerc să mă îndrept. Nu mă folosesc de haina preoțească în chestiuni civile, dar nici nu mă îndepărtez de spiritul ei atunci când sunt într-un spațiu în care nu sunt identificat ca preot. De preotul din fire, din cuget, nu m-am depărtat niciodată, chiar dacă cel din fața mea știe sau nu cine sunt. Nu am dorit să fiu diferit de lumea în care trăiesc, pentru că am simțit că așa pot face bine. Până la urmă, și Iisus a venit printre noi, oamenii. Deci, chiar și dacă nu aș purta haina aceasta, aș gândi la fel, aș avea aceleași valori.

6. Viața și lumea sunt în continuă schimbare. Cum îl vedeți pe Dumnezeul zilelor noastre? Se adaptează El la epoca modernă?

Nu este nimic nou sub soare. Ce a fost, va mai fi. Eclesiastul are dreptate. Nu mă sperie modernitatea, nu mă dă pe spate. Folosesc ce pot din ea, dar Dumnezeu nu are treabă cu ea. Aici, treaba noastră este să trăim frumos, să fim creativi, să folosim talanții. Dumnezeu este peste contingență, este veșnicia. Stă, ca un tată înțelept, gândește și zâmbește când ne vede fascinați de ultimele jucării pe care ni le facem. Unele dintre ele par chiar a-L nega, dar nu este așa. Ne privește cu blândețe și îngăduință și știe că totul trece. Trece moda, trec ambițiile de mărire, trec viețile noastre de aici. La final, El ne așteaptă, ne iubește și știe că simțim că fără El nu se poate! Și nu se poate. Nu El trebuie să se adapteze infinitului la finit, ci noi trebuie să învățăm să gustăm din finit până când vom descoperi că suntem făcuți pentru Infinit.

7. Ați avut îndoieli vreodată? L-ați pus pe Dumnezeu sub semnul întrebării?

Îndoielile nu s-au referit la existența lui Dumnezeu, ci la modul în care îl vedem noi, teologii, pe Dumnezeu. Am avut de multe ori sentimentul că am complicat un mesaj simplu și accesibil. Am avut îndoieli despre bornele căii pe care merg, despre cei care se pun paznici la drum, nu despre existența lui Dumnezeu. Am simțit că El există. Mi-a dăruit atât de mult încât nu mi-a lăsat timp de îndoieli, deși, fiind om, am mai avut scăparea lui Petru, pentru care abia al treilea cântat al cocoșului i-a fost de folos întru trezire. Nu am avut îndoieli, însă nici curaj nu am avut mereu să îmi fac cunoscută credința. Uneori din tact, alteori din dorința de a nu supăra, de multe ori din comoditate și de câteva ori din lașitate.

8. Crește conștiința păcatului odată cu apropierea de Dumnezeu?

Nu. Cred că se află în progres sentimentul iubirii. Eu îl văd pe Dumnezeu în mod … să zicem … pozitiv. Nu stă să-mi dea peste deget. Nu mă caută nici în buzunare, nici în dormitor, nici în alte locuri. Nu stă să-mi numere relele. Însă faptul că mă iubește mă face să nu le fac. Eu încerc să nu greșesc pentru că mă iubește, nu din spaima pedepsei. Simt iubirea și nu vreau să-L dezamăgesc. Cum poți să fii iresponsabil față de iubirea cuiva? Nu poți! Nu stai să respecți regulile din frică! E obositor, e casant. Iubești și nu faci ce vrei, ci ceea ce trebuie ca să rămâi iubit!

9. Spovedania produce o schimbare lăuntrică numai a credincioșilor, sau și a preotului? În ce fel se produce ea?

Spovedania e un act complex. Nu e atât de formală, nu e un pasaj birocratic prin care treci spre Împărtășanie. Definitiv nu te schimbă o singură spovedanie. E muncă de cățărător. Pas cu pas ajungi să te cunoști și să progresezi. Spovedania nu e un patinaj pe suprafețe exterioare. E un act profund, un act de autocunoaștere, în lumina unor valori pe care le știi sau ți le amintește duhovnicul. E o oglindă în care ai sau nu ai curajul să te privești. Ne este frică de multe ori să rămânem cu noi înșine. Deci, spovedania nu e magie. E o descărcare de moment, o curățire. Dar pentru a progresa trebuie să devină o stare permanentă, un ecou în timp. Simpla repetiție e bună, dar noi, oamenii, putem mult mai mult. În orice caz, indiferent de cât de mult ne-am implica conștiința în acest act, spovedania e necesară. Ceva bun din noi va ieși după fiecare exercițiu spiritual, după fiecare spovedanie. Eu nu văd răul care poate ieși din noi la spovedanie, ci binele care se poate naște din lepădarea de rău, în fața duhovnicului care-ți este martor și iertător în numele Domnului.

10. Ați avut momente în care o spovedanie a schimbat ceva în dvs?

Au fost spovedanii care m-au consolidat. Au fost experiențe din care am învățat. Au fost mărturisiri care m-au făcut să gândesc, să caut să ajut, să nu dezamăgesc prin sfatul pe care-l dau sau prin exercițiul de îndreptare pe care-l ofer, cu scop pedagogic. Fiecare spovedanie mă schimbă. Fiecare comunicare. Nu mai poți fi același. Suntem rodul comunicărilor succesive, iar spovedania este o comunicare intimă, care merge de la suflet la suflet, care te crește sufletește și duhovnicește. Nu sunt inert. Receptez tot ce trăiesc. Sunt ceea ce sunt și pentru că sunt și duhovnic.

11. Cum vedeți construirea comunității, la ce ar trebui să fie mai atent preotul?

Nu cred în atenția preotului. Totul trebuie să fie făcut din suflet. Machiajul se vede. Oamenii ne simt cine suntem. Cred că trebuie să fim atenți să nu fim ipocriți. Oamenii ne văd dacă suntem goi, dacă ne pitim după straie. Nu cred că trebuie să fim atenți în sensul în care să trăim o viață dublă. Am fi schizofrenici. Oamenii știu că avem și slăbiciuni. Știu că suntem oameni. Să fim atenți să nu fim atenți în încercarea de a demonstra că suntem altfel decât suntem, iar o dată ce am urmat această cale a preoției, e clar că știm cum trebuie să fim.

12. Care sunt satisfacțiile misiunii de preot?

Oooo… sunt multe. Eu nu le-aș numi simple satisfacții. Sunt clipe sublime în care poți da curaj, speranță, încredere, un sfat bun. Poți să îți manifești dragostea față de semeni! Poți să iubești, să fii iubit altfel decât oricine altcineva, pentru că vorbim de o iubire divină. Eu simt când mă întâlnesc cu oamenii că le transmit ceva din iubirea lui Dumnezeu sădită în mine.

13. Dar neplăcerile, dacă ele există?

Neplăceri? Nu sunt tocmai neplăceri. Sunt vicii sociale. Sunt micimi de suflet care te macină. Sunt așteptări ipocrite, în care, dacă cineva vrea să te înșele și nu accepți, i se pare că nu mai ești destul de preot, iar preoția devine un… reproș. Însă neplăceri nu sunt. Neputința de a te face înțeles, de a ajuta suficient, de a fi la înălțime cred că sunt singurele neplăceri.

14. Schimbă tehnologia relația pe care o avem cu Divinitatea?

Cred că o îmbunătățește. Realizăm că avem totul și totuși suntem atât de mici. Nu mă tem de tehnologie. Nu mă încânt că pot zbura cu racheta prin ceruri. Dumnezeu este în mine și de aici nimeni nu mi-l poate lua, indiferent unde m-ar trimite cu atenția și ochii. Până la urmă voi găsi timp și spațiu să mă întorc în mine.

15. Sunteți de acord cu opinia potrivit căreia preotul trebuie să fie doar preot, nu influencer și nici comunicator?

Preotul este un comunicator prin excelență. Preotul trebuie să fie un rostitor, un Gură de Aur, un critic în numele societății. Preotul nu poate și nu trebuie să fie un mut, un șablonat. Trebuie să creeze mesaj adecvat timpului în care trăiește. Apostolii ar fi făcut la fel și au făcut la fel. Sfântul Apostol Pavel, aparent, smintea lumea din vremea lui, adică o provoca să gândească și să trăiască altfel. Provocarea lumii spre îndreptarea ei o găsim și în Vechiul Testament. Ilie nu a fost un conformist în relațiile cu mai marii vremii și nici Ioan Botezătorul. Deci, rolul nostru este să vorbim, să o facem cu tărie, cu sinceritate, uzând de mijloacele pe care le avem. Dacă noi tăcem sau rostim doar platitudini, vor vorbi alții în locul nostru, pentru că oamenii așteaptă. Eu îi apreciez pe cei care au curajul să se expună public. Nu e simplu. Nu e simplu nici pentru părintele Constantin Necula, care uneori a trebuit să fie comediant pentru a transmite ceea ce știe că trebuie să ajungă în societate. Nici pentru părintele Calistrat, care pe lângă mesajul duhovnicesc a bătut cu mai puțină eleganță în tarele societății. Nu este ușor. Preotul este un comunicator prin excelență. Trebuie să aibă elocvență. Să fie viu! Trebuie să marcheze timpul și locul în care trăiește. Trebuie să fie sincer în ceea ce afirmă. Trebuie să fie actual. E drept, nu cred că expunerea liturgică prin filmarea prea amănunțită a Liturghiei este prea bună. Nu e teatru, este trăire. Însă cred că preoții trebuie să fie vorbitori, să fie transmițători de mesaj religios și social, să fie culți și capabili să înțeleagă lumea și timpul în care trăiesc. În ceea ce privește modalitățile de transmitere a mesajului, exprimă parte din propria personalitate. Nici Duhul Sfânt nu a anulat-o. A inspirat autorii biblici, dar nu le-a dictat cuvânt cu cuvânt, iar textele țin cont de caracteristicile personale ale fiecăruia. Așadar, acceptare, unitate în diversitate și bună-credință, atât în calitate de emițători ai unui mesaj, cât și de receptori.

16. Ce înseamnă să fii slujitor al bisericii în vremurile pe care le trăim astăzi? Este asta o provocare?

Slavă lui Dumnezeu pentru vremurile în care trăim. Sunt vremuri frumoase. Nu sunt perfecte, pentru că nici noi, oamenii, nu suntem perfecți. Eu mă simt bine în timpul pe care-l traversăm. Mă simt inspirat să mă implic. Provocările îmi fac bine. Mă fac să cuget, să scriu, să iau atitudine, să trăiesc intens, să-i iubesc pe oameni pentru că simt că de sentimente au nevoie, nu de vorbe. Vorbe tot aud…

17. Dacă ar fi să o luați de la capăt, ați face la fel, v-ați îndrepta tot către preoție, sau ați alege să faceți altceva?

Din păcate, nu mai am această șansă! Nu știu ce educație aș primi. Nu știu în ce context aș trăi. Nu știu ce aș face. Spun însă cu tărie că îmi place ceea ce fac, mă face fericit, mă bucur că urmez o tradiție de familie și că slujesc cu tatăl meu. E o binecuvântare ceea ce fac, motiv pentru care nu mă gândesc ce aș fi putut face… Oricum, pentru mine preoția nu este o profesie, e stare de spirit, este o bucurie. Slujesc cu mare bucurie și o voi face toată viața, indiferent de vremuri.

18. Ce pasaj din Biblie vă place cel mai mult și de ce?

Nu mi-au plăcut niciodată testele grilă. Am susținut asemenea examene și am simțit că cineva vrea să-mi ciopârțească mintea, să-mi dezintegreze gândirea. Nu pot rupe ceva din Biblie. Biblia e una și e fascinantă de la un capăt la altul. Nu pot rupe ceva din context. Totuși, Fericirile sunt mesajul biblic care îmi vine primul în minte.

19. Ce pasiuni aveți?

Cititul e marea mea pasiune și nu poate fi egalată de nimic.

20. Ce mesaj transmiteți publicului cititor?

Dragii mei, bucurați-vă de timpul în care trăiți. Fiți deschiși voii lui Dumnezeu! Iubiți-vă unii pe alții!  Rugați-vă pentru voi, dar și pentru noi!

Acest interviu a fost acordat doamnei Roxelana Radu. Nu sunt sigur dacă trebuia să-l public aici, având în vedere că va face parte din conținutul unei cărți la care vor participa și alți colegi, însă, cum nu mai am programul Word, nu am avut unde să-l scriu. Deci, vă rog să luați demersul ca pe un semnal editorial.

Mi-a plăcut ideea. Mă simt onorat să colaborăm și, spre deosebire de televiziune, unde mi s-a părut mult prea convențional să particip la emisiunile dânsei, scrisul mă încântă.

O felicit pentru eleganța și relevanța întrebărilor și îi doresc mult succes în activitatea culturală pe care o desfășoară cu atâta pasiune.

La mulți ani!

31. 12. 2004

Sale!