Trezirea lui Dumnezeu

La Luca, capitolul 8, versetele 22-25, se istorisește cum au încercat ucenicii prima lor furtună pedagogică.

Știm că unii ucenici erau pescari. Poate că pe ei i-a mai încercat furtuna. Și pe cei care iubeau uscatul i-a încercat, cu siguranță, vântul care agită nisipurile Țării Sfinte.

Totuși, Luca povestește spaima pe care au tras-o ucenicii în barca cu care traversau lacul. Au plecat cu mult curaj, pentru că-l aveau pe Iisus cu ei. În general, la drum sau la zbor urci cu Dumnezeu, dar când totul e bine, îl lași în pace. Uiți de El. Cum apar primele provocări, vine și aducerea aminte a Celui de Sus.

Ucenicii, speriați de furtună, ar fi vrut o minune. Dar, ce să vezi?! Iisus dormea. Iisus Domnul dormea în timp ce ei se topeau de frica valurilor.

Speriați, l-au trezit, iar El, ca un frate mai mare, sigur pe ceea ce are de făcut, a certat vântul și valul. S-au oprit, iar El i-a certat pentru necredință.

Așa a fost rugăciunea lor. Una la nevoie. Una prin care au fost nevoiți să-L trezească pe Iisus. Era caz de viață și de moarte, nu?

Cam așa și noi. Nu-l deranjăm prea tare pe Dumnezeu când apele-s line. Dar când vine furtuna, dacă am putea, l-am trage de haine, ca să ne facă prietene vânturile și valurile vieții. Nu e rău că-l rugăm, dar dacă doarme, pentru că în restul timpului nu veghem?

Nu, Dumnezeu nu doarme. Însă nu e rău să-i demonstrăm prin rugăciune că nu-l strigăm doar la greu. Ne face bine sufletului o rugăciune la bine!