Ecologia spiritului

Eram preot la Gherăseni, un sat situat la 15 kilometri de Buzău. Localitatea avea și are grădini și o agricultură bine făcută. Și înaintea vremurilor actuale, acolo se afla un CAP bogat.

Oamenii își ritmau viața spirituală după cea agricolă, iar cea agricolă după cea spirituală. Spre exemplu, la fiecare 1 martie, mergeam să botezăm casele oamenilor. La această vizită, planificam sfeștania anuală pentru aproape tot satul, astfel că toată luna aveam de treabă. Până la Paști, mai veneau la biserică, dar după aceea erau absorbiți de munca agricolă, revederea cu mare parte dintre săteni având loc la pomenile de toamnă, când ofereau în amintirea celor adormiți ofranda muncii lor. Dascălul îmi spunea mereu: „Părinte, la noi e o vorbă: învie Domnul, moare popa!” Și avea dreptate; vara, dacă era să socotești serviciile religioase, puteai muri de plictiseală. Puteai să le predici orice, nu aveau vreme de tine. Nici măcar dascălul nu scăpa ocazia ca după slujbă să meargă la câmp. Vara luai o vacanță lungă, întreruptă doar de prezența bogată la Moșii de vară.

Însă când era de slujbă, era de slujbă. Veneau la biserică și doreau să le trec pragul casei. Mergeam cu Boboteaza, dar și cu Botezul din martie prin noroaie. Intram cu jenă în case ca să nu murdăresc. De multe ori am încercat tocurile la ușă cu capul, până au zguduit bârnele din țâțâni. Știți că ușile deveneau din ce în ce mai mici spre camera unde locuiau, pentru a nu pierde căldura. Multe peripeții am avut în aceste vizite: de la beciuri peste care am trecut ca prin minune, iar după o asemenea aventură a trebuit să-i dau primul ajutor dascălului care a crezut că mă voi face praf, până la o descindere rapidă, în care mi-a sărit căciula de astrahan direct în balta cu urină de la grajd, simțind că miroase a staul în fiecare casă în care intram.

Ger, gheață, un vânt care te făcea să îndesi bine căciula, noroaie și tot ceea ce însemna viața la țară. Ignorând toate aceste condiții, oamenii voiau să înceapă primăvara cu casele, grajdurile și grădinile „vindecate”. Le voiau stropite cu agheasmă, iar dacă aveau ceva pretenții, acestea erau legate de dorința lor de a le stropi vitele și grădinile din spate. Acolo era bogăția lor, de acolo se hrăneau, acolo petreceau cel mai mult timp. Acolo era viața lor. În casa mare intrau rar, dar în tindă și grădină petreceau luni.

Nu-mi scăpa niciun colț de ogradă ne stropit, iar oamenii erau foarte mulțumiți. Simțeau că fug duhurile rele și că vine un an bun. Iar toamna ne chemau iarăși să ne bucurăm de rezultatul muncii și al binecuvântării.

Un singur lucru nu era pe placul oamenilor: strângerea banilor de către preot, chiar dacă țineam ca fiecare să primească documentul pe loc din partea dascălului. Era ceva ce nu făcea bine relației noastre. Nu-și avea loc în acel context, motiv pentru care această sarcină a fost preluată de către consilierii bisericii, și bine a fost. Nu aveam spirit de perceptor și mă simțeam inconfortabil.

Nu știu cum mai este astăzi viața la sat și cum mai văd oamenii nevoia de a-și sacraliza casa, grădina sau fântâna. Noi făceam sfeștanie la fântâni, ca apa să fie bună. Acum pe fântâni scrie că apa nu mai este bună de băut. Sfințeam ogorul din spate, pentru că acolo era hrana, nu la supermarket, sfințeam holda pentru că nu erau pesticide și insecticide. Poate că și astăzi este la fel la Gherăseni, și ar fi frumos să se păstreze această nevoie de purificare spirituală a oamenilor, caselor, grădinilor. Nimic nu poate aduce mai mult decât binecuvântarea lui Dumnezeu.