Sfântul Ioan Botezătorul - îmbrățișarea sau palma contemporanilor?

Luna aceasta are în centru figura unuia dintre cei mai mari sfinți ai creștinilor – cel mai mare bărbat născut din femeie, zice Scriptura -, pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Bărbat puternic, călit și purificat prin asceză, Sfântul Ioan venea din afara sistemului de castă religioasă a lumii iudaice vechi. Era uns de Dumnezeu, nu de mai marii vremurilor. Deci, era liber.

Era liber nu doar prin proveniență, ci și prin viață. Spunea lucrurilor pe nume pentru că avea puterea să o facă. Avea o putere pe care nici măcar regele Irod nu o avea. Lui Irod, ca oricărui lider cu păcate mari, îi fugea pământul de sub picioare. Pentru el, Ioan a fost o palmă. Îi spunea adevărul, iar adevărul doare. Ioan nu vorbea la adresa lui Irod în termeni doctrinari. Îl evalua etic. Și o făcea rău de tot în fața mulțimii. Irod păcătuia pentru că era sus și nimeni, de frică sau din compromis, nu-l putea cenzura. Ioan îl arăta lumii exact așa cum era, ca un om nedemn de locul pe care-l ocupa. Până și Voltaire, sarcasticul filosof francez – cel care, pe patul de moarte, nu i-a răspuns duhovnicului că nu s-ar lepăda de Satană pentru că nu era momentul să-și facă un dușman în plus – spunea că cine domnește nu chefuiește.

De la un chef, lumina care lumina calea lui Hristos, Ioan Botezătorul, a fost stinsă de sabia scoasă la un alt chef. De ce? Pentru un joc, pentru un dans, pentru niște mișcări lascive, pentru o promisiune făcută prietenilor și mai ales pentru a închide adevărului gura.

I-a fost greu lui Irod cu Ioan. I-a fost greu și înainte să-l ucidă, dar și după, pentru că conștiința nu a încetat să-l fiarbă. Conștiința nu i-a dat pace pentru că știa adevărul, știa că ceea ce face nu e bine, dar îl deranja vocea adevărului pentru că o auzeau toți. Evident, cei din jur știau și ei că ceea ce se petrece la palat nu e bine, dar voiau măcar confortul tăcerii. De aceea, conștiința lui Irod rodea, chiar dacă, pentru un om puternic ca el, viața cuiva nu avea mare preț. Dacă era un oștean sau un curtean, sau poate un membru al familiei, găsea pentru sine o justificare mai temeinică. Dar relația cu Ioan era altfel, pentru că Ioan îl obliga să se privească în oglindă. Și nu o făcea oricine, o făcea un sfânt, iar Irod, în toată ticăloșia lui, făcea distincție între ce era și ce se cerea să fie.

I-a fost greu cu Ioan și cât a trăit, pentru că nu avea ce să-i ia. Ce poți lua cuiva pentru care pustia e casă, cea mai aspră haină, haina din păr de cămilă, îi este acoperiș, iar hrana o constituie lăstarii sau lăcustele? Ce să-i faci cuiva care nu vrea onoruri, nu vrea palate? Ce să-i faci cuiva care nu depinde de tine, chiar dacă tu te crezi zeu și nu un muritor de rând? Așa era Irod în relația cu Ioan. Doar că Ioan era liber, în timp ce Irod era la mâna anturajului, feminin sau masculin. Un anturaj de care era dependent, care-l valida de fapt în ceea ce era. Fără ca cei din jur să-i satisfacă plăcerile, să-i hrănească vanitatea, coroana de pe cap nu reprezenta nimic, iar palatul ar fi fost un pustiu, un pustiu trist, nu unul vesel, în natură, ca al lui Ioan.

E clar, pentru Irod, Ioan era palma. Pentru restul lumii, pentru oameni, era lumina, era îmbrățișarea. Grăia adevărul, îl grăia fără frică, fără jenă, fără compromis. Era ușor la trup și vedea viitorul. Asceza luminează trupul, îl face transparent valorii. De aceea l-a recunoscut pe Iisus imediat. Vedea dincolo de epidermă. Și atât de bine l-a făcut postul prelungit și viața austeră să vadă, încât a știut că el se cădea să fie botezat de Iisus și nu invers, sau că celui pe care urma să-l boteze nu era vrednic să-i dezlege cureaua încălțărilor, iar la evrei, la gestul acesta, nu putea fi obligat nimeni, ce să mai vorbim despre vrednicia de a o face?!

Mare bărbat a fost Ioan Botezătorul! Fără predica lui, fără ca el să pregătească calea Domnului, ar fi lipsit covorul purității peste care a trecut Iisus când s-a prezentat mulțimii.

Nu au avut mai marii vremii ce să-i ia. Viața era tot ceea ce avea. Și nici aceea nu era a lui, pentru că era închinată adevărului. I-au luat-o totuși, ca urmare a unui joc vulgar, a unei intrigi de palat. Așa a crezut consoarta lui Irod, Irodiada, că poate închide vocea adevărului. Nu a mai contat că prin formele și mișcările propriei fiice obține înecarea adevărului. A făcut-o însă viclean, în fața mulțimii, ca să-l oblige pe Irod să ducă crima până la capăt. Și așa, dintr-un palat din care ar fi trebuit să plece către popor grijă, a curs sângele unui drept, unui om care prin viața lui aducea stânjeneală celor care aveau puterea, o foloseau murdar și nu voiau ca poporul să vadă sau să mai aibă repere.

Dar Ioan nu a fost cu adevărat ucis de Irod. Dovada este că-l pomenim și astăzi. Chiar dacă pare ireal, binele și adevărul în cele din urmă înving pentru că există un Dumnezeu peste toate.