Clepsidra Dreptului Simeon

Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace… căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor…

Era bătrân. Era în așteptare. A avut un moment de lipsă de inspirație atunci când, scriind pe pergament, a ales „femeie” în loc de „Fecioară”, și tot în așteptare îl găsim la Templu.

Acesta îi era canonul divin! Trebuia să stea și să aștepte până când avea să vadă minunea nașterii din Fecioară a lui Mesia. Iar când minunea i-a ajuns în fața ochilor, a cerut slobozire. Ce putea vedea mai mult, el, omul credinței, care aștepta venirea lui Mesia?

Nu era abandon cererea lui. Nu pentru grija odihnei oaselor bătrâne cerea slobozire, ci pentru că era împlinit. Se împlinise profeția. O văzuse cu ochii lui, el, cel care nu se lăsa corectat de îngerul care-i ștergea cuvântul „femeie” și-l rescria „Fecioară”.

Vremea lui se împlinise, după lungă așteptare. Și totuși, el nu este numit sfânt, ci doar drept, chiar dacă l-a ținut pe Iisus în brațe.

Nisipul clepsidrei lui era al Vechiului Testament. Iisus nu murise încă pentru păcatele lui. Doar câteva clipe din viața sa au fost parte din viața lui Iisus. El, cel care l-a ținut în brațe pe Prunc, nu poate fi comparat cu un creștin. Clepsidra vieții în Hristos a unui creștin începe cu botezul, iar nisipul ei mișcător curge decenii spre sfințenie, după fapte. Pe când Simeon Dreptul a așteptat mult și s-a învrednicit de puține clipe.

Așadar, timpul lui Simeon, înainte de a fi al împlinirii, a fost al așteptării. Timpul creștinilor este al împlinirii, spre sfințenie.

Sale!