Astăzi, la Liturghie, am recitit rugăciunea Dreptului Simeon, care vorbea despre Iisus ca despre Lumină: “Lumină spre descoperirea neamurilor”.
Dacă Iisus este lumină pentru neamuri și, implicit, pentru fiecare persoană a fiecărui neam, de ce neamurile nu sunt mereu luminate, iar noi de ce nu suntem lumini pentru mediul în care trăim? Oare Dreptul Simeon a folosit doar o metaforă fără corespondență în realitate?
Nu! Dumnezeu este lumină! Chiar și sărbătoarea Întâmpinării Domnului – la care se citește rugăciunea Dreptului Simeon – vine ca timp de celebrare peste Lupercaliile romane, care erau o sărbătoare a luminii, a făcliilor aprinse.
Dumnezeu este lumină! De aceea, la Înviere se face invitația: “Veniți de primiți lumină!”
De fapt, mereu suntem chemați de la Lumină la lumină! Doar că noi, oamenii, funcționăm uneori ca niște corpuri opace luminii dumnezeiești.
Aprindeți lumina în cameră. În funcție de distanța față de sursa de lumină și disponibilitatea de receptare a luminii de către fiecare obiect, acesta strălucește mai mult sau mai puțin.
Obiectele sunt inerte. Dar noi suntem vii. Avem voință liberă. Avem posibilitatea să mergem spre Lumină. Dar, dacă nu o facem, nu e vina Domnului.
Așadar, Iisus este Lumina spre descoperirea neamurilor, însă neamurile trebuie să se așeze în lumină pentru a reflecta lumina lui Hristos. Dacă nu o fac, zac în întuneric, merg în beznă, se lovesc în războaie, pier în furtuni, se îneacă în sângele istoriei, se pierd în neant…
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
