Astăzi s-a citit iarăși în biserici Pilda Vameșului și Fariseului. O aud încă din școală și, de atunci, am rămas cu impresia că fariseul acesta este sinonim cu ipocrizia, falsul și îngâmfarea.
Anul acesta, însă, mi s-a făcut milă de el—de zelul lui public, de chinul lui de a se împăuna, de nevoia lui disperată de a demonstra celor din jur cine este și ce face.
Pare tot mai mult o jucărie mecanică, care, deși invocă numele Domnului, nu face decât să caute laudele celor din jur.
Bate, de fapt, la ușa greșită. Nu face nimic din ceea ce face pentru Dumnezeu. Muncește doar ca să pară altceva decât este în interiorul lui. Dumnezeu nu pare a fi de partea lui, dar el se bate cu pumnul în piept că Dumnezeu îi aparține exclusiv, imposibil de împărțit cu vameșul.
Spuneam că, de data aceasta, mi s-a făcut milă de acest neputincios. Bine îmbrăcat, bine instruit, în templu și, totuși… ridicol.
Da, el era ridicol în toată munca lui de preamărire personală. Cât chin!
Așadar, fugiți de ridicol!
Să fim simpli, sinceri, smeriți, fără… cute. Poate că, dacă suntem farisei, nu toți oamenii din jurul nostru simt asta, dar Dumnezeu vede ridicolul în care ne zbatem și îi luminează și pe ceilalți să-l vadă.
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
