Durerile auzului

Nu concurez cu vărul meu, orelistul Cătălin Ștefan, ci mă gândesc la cu totul altceva. Citeam, cu foarte mulți ani în urmă, în cartea lui John Breck, Darul sacru al vieții, un tratat de bioetică creștină, despre sfârșitul tot mai lipsit de duh creștinesc al fiecăruia dintre noi.

Bătrânii nu cereau mai mult decât să moară pe perna lor. Dar câți bătrâni mai au acest privilegiu și câți mai au pe cineva care să-i audă, pe cei dragi ai lor, înainte de despărțirea definitivă?

Aud aparate, voci străine ale unor oameni preocupați de propria viață, nu de moartea cuiva, planuri pentru eliberarea patului de spital în favoarea noilor veniți.

Nu ne simțim bine să ne știm singuri, printre străini, nici atunci când suntem sănătoși, dar cu atât mai puțin atunci când umbrele necunoscutului dau ultima luptă cu noi. Sigur, intenția internării este aceea de a primi încă o șansă, deși de multe ori atât personalul medical, cât și familia, știu că această șansă nu există.

Părintele Breck vorbește despre atmosfera de rugăciune și căldura familiei în mijlocul căreia ar trebui să aibă loc marea trecere — și are dreptate, pentru că ultimul simț care cedează este auzul. Cred că, înainte de orice consolare, spaima înstrăinării este teribilă. Însă, în loc de această prezență caldă, se invocă o… moarte confortabilă, sub aparate.

Dacă vă mai aduceți aminte, la Mihăilești, în județul Buzău, a fost acel teribil accident cu cisterna care a aruncat în aer nenumărate vieți. Ajuns în comă la spital, un pompier urma să fie deconectat de la aparate, pentru că nu dădea semne de viață. Cazul fiind unul de mare impact, deconectarea a fost amânată, iar în cele din urmă omul și-a revenit. Spunea că auzea tot ce se vorbea în jurul lui și nu putea opri ceea ce echipa medicală propunea…

În cazul său a existat șansa vieții, însă, indiferent de caz, se pare că auzul este ultimul care cedează. Iar plecarea de aici, printre străini, indiferent cât de profesioniști ar fi aceștia, rămâne un ultim act de tristețe…

Sale!