Îmi amintesc zicerea unui mare ierarh ortodox care, deși era bun vorbitor de limbă engleză și avusese misiuni diplomatice în America, nu-i mai aprecia pe americani, pentru că i-au trădat în anii ’50, când ei făceau parte din rezistență, în speranța că îi vor salva. Deznodământul îl știți. Au făcut ani grei de pușcărie politică. Ialta.
Mă uit la ceea ce se întâmplă și, în ciuda optimismului meu, nu mă simt bine să văd că lumea este scoasă iarăși la mezat, la vedere.
Am făcut cursuri de doctorat în filosofie, pe tema dreptății globale. În lecturile pe care le-am parcurs cu mare plăcere, pentru că mi-au deschis un nou unghi de vedere asupra lucrurilor, era inevitabilă concluzia că, atunci când o țară are bogății naturale, este vai de capul ei. Citeam despre Yemen, spre exemplu. O țară cu resurse imense, dar cu cea mai scăzută speranță de viață: 37 de ani. Un grup restrâns a pus mâna pe putere și înstrăina resursele, în numele poporului, dar fără acordul lui. Poporul primea doar insecuritate și moarte.
E clar că bogăția atrage prădători. Nu mai e dubiu. Totuși, chiar și în vremea Războiului Rece, lumea era împărțită în tabere antagonice. S-au înțeles la Ialta, de dragul păcii, însă nu savurau din aceeași farfurie. Acum…
Citeam ce tevatură s-a făcut atunci când Boris Spassky s-a aflat în fața tablei de șah cu Bobby Fischer. Bobby, fiu de imigrant european, a stârnit imaginația că mintea americană e superioară. Războiul Rece se dădea și pe astfel de fronturi.
Acum pare că s-a ajuns ca totul să se joace în fața farfuriei cu bunătățile subsolului, din care coloșii lumii vor să se înfrupte, renunțând la orgoliul unor ierarhii valorice și urmându-și, la vedere, instinctele primare.
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
