Contează pe prietenia mea !

Nu-l știu de când e în pământ,
Și nici de mine el nu știe.
În târziul lui ne-am întâlnit
Și-n dimineața mea devreme.

Nu știu ce crede despre mine,
Și, dacă aș ști, ce mi-ar păsa?
El stă înfipt în fața casei,
Eu zilnic plec în voia mea.

El merită doar versuri albe,
Așa cum floarea albă-i este.
Căci nu rimează cu nimic,
Și nici nu-i unul de poveste.

Pe la trei case mai încolo,
Un frate, tare vechi de ani,
Stă încă la vedere,
Și-n cataloagele urbane.

El, marele meu umbrar,
Nu se ține strâns de timp și vreme.
Și nu gândește în zadar
Că n-o să fie-un foc de lemne.

Acum, cât mai sunt cu el,
Este exclus să aibă soartă.
L-am curățat la fierăstrău –
Doar ramurile din fereastră.

— Ce faci, bătrâne? îl întreb
După câteva zile de absență.
Nu spune nimic!
Și-i respect intimitatea lui cea verde.

Albește doar o dată-n an,
Nu știe ce-i va fi cu floarea.
Anul acesta, trist coșmar,
A înghețat cu tot cu florarea.

Nu știu ce simți tu, dragul meu,
Poate că plângi după petale.
Nu-i bai, bătrâne, de n-ai rod —
Un an nu-i mare chin ori jale.

Dar ce vorbesc eu în locul tău?
Ai stat în frig o iarnă-ntreagă,
Cu gândul că te vei găti
Ca-n cea mai albă primăvară.

Și-a fost albă, dar de nea —
Iar florile, amestecate,
Au coborât ca niște fulgi
Și-au putrezit, întinse-n iarbă.

Aș mai avea să-ți spun ceva,
Dar prea privești cu nepăsare.
Și stai să fii scobit de ea,
De sanitara scrutătoare.

Din trei motive pentru care
Exiști aici, în curtea mea —
Anul acesta fă-mi favoarea
Și lasă-mă măcar în umbra ta.

Nu știu ce-ar zice dacă-ar ști ce-i scriu —
Migdalul meu cel vechi de zile.
Nu știu dacă-i va place rima,
Dar ritmul drujbei… n-o să vină.

Sale!