Vecernia Evangheliei în douăsprezece limbi și respectul pentru identitate

Am participat din nou la Vecernia specială din Duminica Paștelui, la citirea Evangheliei în mai multe limbi. La Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Buzău, cartierul Micro 14, anul acesta am ales româna, greaca și italiana.

Nu voi face referire la textul evanghelic, de o importanță covârșitoare în înțelegerea creștinismului – religie întemeiată pe jertfă și Înviere –, căci fără Înviere, acei ucenici înfricoșați nu ar fi avut curajul să plece în lume și să se jertfească definitiv pentru a duce vestea cea bună. Mă voi opri însă asupra profunzimii actului liturgic de rostire a Evangheliei în mai multe limbi, vechi sau moderne.

Creștinismul respectă identitatea fiecăruia. Avem un substrat identitar propriu – din care limba este un element definitoriu – și un fundament comun care ne unește: credința în Înviere.

Gâlceava limbilor nu ar trebui să existe niciodată. Nu trăim un nou Babilon. Trebuie să fim uniți în credință, iar credința trebuie să genereze pace. De aceea, Iisus le-a spus ucenicilor: „Pace vouă!”. Știa că, pentru misiunea lor, aveau nevoie de pace – o pace cu ei înșiși, cu credința lor.

Nu le-a cerut să facă să dispară limbile și culturile. Dimpotrivă, le-a dat harul grăirii în limbi, pentru a se putea conecta deplin, cultural și spiritual, cu ființa fiecărui popor.

Poetul Grigore Vieru a scris poate cele mai frumoase gânduri despre limbă. Trăia bilingvismul impus și simțea cum e atunci când cineva vrea să-ți impună limba lui. Va fi mereu a lui și niciodată a ta!

Și doar în limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.
— Grigore Vieru

Eliade spunea, parcă, în Memorii, că oricât de mult s-a străduit să se acomodeze cu limba franceză, în care scria și preda înainte să plece spre Chicago, franceza i-a rămas totuși străină. Cioran a vrut să uite româna. S-a remarcat ca stilist și filosof francez, dar, în cele din urmă, a murit… pe limba lui. A uitat franceza după o viață de negare a limbii materne. S-a întors la limba lui volens nolens. Blestemul sau binecuvântarea limbii, nu?

Noi, însă, ne putem trăi credința în limba noastră. De aceea, cei care pleacă sunt urmați de preoți care vin cu limba de acasă, pentru a-i face să simtă și acolo fundamentul lor identitar. Sunt biserici creștine în orice colț de lume – unele ortodoxe. Cu toate acestea, nu e suficient. Fiecare nație dorește slujba în limba ei. Așa simte mai profund credința universală.

Canonul 34 apostolic – adică o lege fundamentală a Bisericii – spune că fiecare neam trebuie să aibă episcopul lui. Nu vorbește despre granițe, care sunt conjuncturale, ci despre identitate națională. Pentru că Dumnezeu ne respectă identitatea, iar aceasta nu poate fi negociată sau afectată de ideologii care încearcă să ne uniformizeze, să ne taie rădăcinile, să ne șteargă trecutul, părinții, temelia.

Parte din eșecul politicilor europene vine din încercările de amputare identitară. Născută ca o uniune economică, menită să negocieze conflictele – pentru că, de regulă, conflictele pornesc de la bani –, Europa a deviat spre încercări de… „vaccinări” identitare, ceea ce contrazice firescul, naturalul, umanul și, după cum vedem, chiar divinul.

Omul nu poate trăi așa! Nu vrea să fie fără rădăcini. De fapt, nici nu poate, după cum vedem la cei doi mari scriitori români. Trăim în identitatea noastră lingvistică și culturală. Dovada o avem chiar în Evanghelie. Cine e creștin nu trebuie să treacă prin iudaism, așa cum s-a decis la Sinodul din anul 50, de la Ierusalim. Creștinismul are darul universalității credinței, dar cu respectul deplin pentru identitatea fiecărui neam. De aceea, fiecare Biserică are un întâistătător al ei, care poartă titulaturi diferite, dar vestește același adevăr: Dumnezeul creștin ne iubește pe fiecare în limba lui!

Hristos a înviat și ne-a dat darul de a mărturisi, fiecare în limba lui, Învierea Lui!

Sale!