Există religii în care se plânge la naștere. Pentru unii, venirea pe lume este începutul suferinței, nu al mântuirii.
Noi, însă, ne bucurăm când se naște un copil. Chiar dacă știm că viața nu îi va fi ușoară, că va întâlni dureri și eșecuri, vedem un sens în venirea lui pe lume. Îl întâmpinăm cu brațele deschise, cu iubire, speranță și promisiunea că nu va fi singur.
La începutul vieții, ne așteaptă părinții. La sfârșitul ei, ne așteaptă Marele Părinte. Viața este o călătorie între aceste două întâlniri: între iubirea celor care ne dau viață și iubirea Celui care ne primește în veșnicie.
Dar să privim viața și dinspre celălalt capăt: moartea. Dacă moartea este sfârșitul absolut, atunci toate eforturile noastre par zadarnice. De ce atâtea zbateri, de ce atâtea lupte, de ce atâta muncă, dacă totul se încheie într-o groapă? Unde mai este logica creației, dacă ne naștem doar pentru a ne degrada și murim tocmai când începem să înțelegem viața?
Răspunsul este Învierea! Trupurile noastre sunt trecătoare, dar sufletul este nemuritor. Trăim și murim pentru a renaște, iar modelul suprem ni-l oferă Hristos.
Nu învățăm să murim. Spunea Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!” Și poate că nici n-a învățat. Nimeni nu pleacă fără regrete. Dar prin Înviere, învățăm că viața are sens – nu doar aici, ci și în veșnicie.
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
