Duminica Tomei – Istoria unei căutări

Dragii mei,

Se spune că oamenii își amintesc de cei mari ai neamului lor.
Le păstrează chipurile, le ridică statui, le serbează zilele.
Și este firesc să fie așa.

Dar oricât de frumoasă ar fi amintirea lor, fiecare dintre acești oameni aparține unui timp, unui loc, unei epoci.
Oricât de sus au ajuns, n-au putut trece dincolo de vremea lor.

Domnul Iisus Hristos este altfel.
El nu e legat de un timp sau de un popor.
El rămâne viu pentru toți, oricând și oriunde.
Și pentru cei de demult, și pentru noi, și pentru cei care vor veni.

Învăȓăturile Sale nu îmbătrânesc.
Nu se șterg odată cu vremea.
Nu se schimbă după cum se schimbă lumea.

Cum ar putea, când El însuși ne-a spus:
„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21, 33)?

Și atunci, privind la lumina aceasta care nu piere, e firesc să ne întrebăm:
Cine este El pentru mine?
Pentru fiecare dintre noi?
Poate să răspundem, ca Apostolul Toma, din toată inima:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Toma…
Multă lume îl numește necredincios.
Dar necredința lui n-a fost o răzvrătire.
N-a fost o respingere oarbă, cum vedem uneori astăzi, când unii contrazic nu pentru că vor să îneleagă, ci doar ca să nu schimbe nimic în ei înșiși.

Toma a fost altfel.
A vrut să creadă.
A vrut să înțeleagă.
A vrut să vadă cu ochii lui că Învierea este adevărată.
Necredința lui a fost un drum al căutării.
Un drum sincer.

Și Domnul i-a răspuns, nu cu mustrare, ci cu iubire.
I-a arătat rănile Sale.
L-a chemat să pipăie și să creadă.

Și în acea clipă, când vede semnele iubirii duse până la capăt, Toma cade în genunchi și rostește:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Și poate că fiecare dintre noi are câte ceva din Toma.
Momente de întrebări, momente de căutare.
Important este să nu ne oprim din a căuta sincer.
Să nu ne închidem.
Să nu respingem lumina fără să o vedem.

Vladimir Soloviov spunea că există o necredință care caută și o necredință care refuză să audă.
Prima duce la lumină.
A doua duce la întuneric.

Toma a căutat lumina.
Și a găsit-o.
De aceea Domnul l-a binecuvântat, nu l-a alungat.

Noi suntem chemați la aceeași căutare: să deschidem ochii, urechile, inima.
Iar când Hristos ni Se va descoperi, răspunsul va veni firesc, ca o respirație:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Lumina aceasta nu se păstrează în vorbe.
Se păstrează în viață:
în rugăciune,
în iertare,
în binele făcut tăcut, fără zgomot, fără laudă.

A-L mărturisi pe Hristos înseamnă a-L face vizibil prin ceea ce suntem.
Prin felul în care iubim.
Prin felul în care ne ținem inima vie.

Nu oricine strigă „Doamne, Doamne” intră în Împărăția cerurilor, spune Domnul (Matei 7, 21).
Ci acela care împlinește voia Tatălui.

Amin.

Sale!