Când tăcerea lui Dumnezeu nu este uitare, ci îndurare

Dragii mei,

Există clipe când privim în jur și vedem cum nedreptatea prinde rădăcini adânci, cum cel ce sfidează binele pare să urce nestingherit, iar omul drept să pășească în tăcere, apăsat de greutatea lumii. În acele momente, sufletul întreabă: De ce îngăduie Dumnezeu? Unde este Dreptatea Sa?

Dar Dumnezeu nu întârzie. El nu tace pentru că a uitat, ci pentru că alege să rabde — și să mântuiască.

Hristos Domnul ne-a grăit limpede în Evanghelie, atunci când a istorisit pilda neghinei și a grâului. Slugile, văzând răul crescând lângă bine, au dorit să-l smulgă. Dar Domnul le-a răspuns:
„Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș.” (Matei 13, 29–30)

Aceasta nu este îngăduință față de păcat, ci îngăduință pentru om. În taina acestei răbdări, Dumnezeu așază vreme pentru întoarcere. Nu din slăbiciune amână judecata, ci din iubire pentru cel ce încă poate fi salvat.

Așa a fost și în vremea lui Avraam. Când cetățile Sodomei și Gomorei ajunseseră la marginea fărădelegii, Dumnezeu n-a adus focul fără să asculte rugăciunea prietenului Său.
„Dacă vor fi cincizeci de drepți? Patruzeci și cinci? Patruzeci?…”
La fiecare rugă, Domnul răspunde cu milă:
„Pentru cei zece, nu voi pierde cetatea.” (Facerea 18, 32)

Aceasta este măsura iubirii divine: o lume întreagă poate fi cruțată pentru o mână de oameni drepți. Dar dacă nici aceștia nu se mai află, dacă binele a fost stins cu totul, atunci dreptatea vine — nu ca răzbunare, ci ca reîntemeiere a rânduielii.

Dragii mei, să nu credem că Dumnezeu nu vede.
„Este Domnul în biserica Sa cea sfântă,
Este un Dumnezeu pe scaun în ceruri.
Ochii Lui privesc, genele Lui cercetează pe fiii oamenilor.” (Psalmul 11, 4)

El privește în adâncul fiecărui suflet. Pe cel drept îl întărește, pe cel rătăcit îl așteaptă, pe cel trufaș îl oprește la vremea cuvenită. Dar în toate, lucrarea Sa este una a îndurării și a răbdării.

Să nu ne tulburăm deci când vedem răul înflorind. E vremea creșterii, nu a secerișului. Focul nu vine din grabă, ci la ceasul hotărât. Iar atunci, grâul va fi strâns în grânarul ceresc, iar neghina va fi arsă.

Cei drepți vor străluci nu în fața oamenilor, ci „ca soarele în Împărăția Tatălui lor.” (Matei 13, 43)

Să ascultăm acum, ca pe o rugă aprinsă din mijlocul încercării, cuvintele psalmistului, cuvintele unui rege care nu și-a clădit puterea pe sabie, ci pe nădejdea în Dumnezeu:

Rugăciunea unui rege

(Psalmul 11, 1–7, versiunea veche)

La Domnul mi-i nădejdea!
Cum veți zice sufletului meu:
«Sboară la munți ca o pasăre?»
Căci necredincioșii și-au încordat arcul,
Pus-au săgeata pe coardă,
Ca să tragă din întuneric în cei nevinovați!
Dar când rânduielile sunt răsturnate,
Ce poate oare să facă dreptul?

Este însă, Domnul în biserica Sa cea sfântă,
Este un Dumnezeu pe scaun în ceruri;
Ochii Lui spre cei obișnuiți privesc,
Genele Lui întreabă pe fiii oamenilor.
Domnul încearcă pe cel drept,
Iar pe cel rău și pe cel ce iubește sălnicia,
Îl urăște sufletul Său.
Arunca-va peste cei răi fulgere,
Pucioasă și cărbuni aprinși și foc,
Și vânt dogoritor va fi cupa soartei lor.
Căci Domnul este drept,
Și dreptatea iubește Domnul,
Și fața Lui spre cei drepți privește.

Sale!