Dacă vrei să ajungi să faci misiune, trebuie să începi de pe o stradă precum Gogu Vicatus (de fapt, corect spus: Gogu Vicatos – despre denumirea străzii, puțin mai târziu).
Da, misiunea nu este ceea ce îți imaginezi uneori. Nu este doar să stai îmbrăcat în odăjdii perfect călcate și să vorbești în fața unei mulțimi numeroase, educate, deschise și receptive. Înainte să ajungi să slujești unei astfel de adunări, nu strică să începi slujirea în locuri în care înveți să prețuiești și oamenii — în simplitatea lor sinceră — și banii, în lipsa lor vizibilă.
Când eram preot la țară, un părinte mai în vârstă mi-a spus, cu o urmă de admirație și tâlc în privire:
— E bine că te-au trimis la țară. Înveți să prețuiești banii.
Privirea lui părea ușor surprinsă că nu am „ars etapele” și că slujesc acolo unde alții poate ar fi ocolit, folosind eschive administrative. Dar vă mărturisesc: nu mi-a părut rău. De aceea, pe strada Gogu Vicatus m-am simțit la fel de bine ca oriunde altundeva. Poate chiar mai bine. Oamenii mă bucură. Starea lor sufletească.
Am fost la o pomană, afară – deși era cam răcoare. Mesele aveau forme diferite, iar scaunele erau inegale — mai multe fără spătar decât cu. Mi s-a oferit un loc mai bun, dar am ales un taburet. Mi-am dorit să fie solid, pentru că nu mai am greutatea de pe vremea stagiaturii.
Între acele ziduri prost finisate, vopsite în albastru și galben, am așteptat cu toții, privind spre bucata de perdea agățată în ușă, ca să vină mâncarea – adusă cu grijă, după ce fusese pusă pe grătarul din dreapta curții. Curtea era înconjurată de un gard obosit, dar care crea un mic spațiu intim, ca un patio.
Am împărțit ce era pe masă. Am ascultat lacrimile și vocile. Și apoi am plecat.
— Mă bucur că tu ești preotul! Te cunosc. Dar nu ești singurul… Mai este unul care a fost și el pe aici.
Nu era jurisdicția mea parohială strada Gogu Vicatus, dar s-a întâmplat să ajung acolo sâmbăta asta. Și m-am bucurat că am făcut-o.
Mi-au întins mingea cinci copii care nu au speriat Vestul, ci doar au oprit partida de fotbal după ce le-am încurcat jocul parcând, din dorința de a fi punctual, prea aproape de casa unui creștin. N-am jucat un meci, dar am dat o pasă, și au fost foarte fericiți. Cel puțin așa am simțit, când, la plecare, au venit să mă ia în brațe.
Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt părintele!
Despre strada Gogu Vicatus
Strada Gogu Vicatus se află în cartierul Micro 14 din Buzău, între străzile Bazalt, Simila și bulevardul Stadionului, în zona cunoscută ca Filatura. A fost, multă vreme, o „vale a plângerii”: noroaie, scandaluri, sărăcie. Astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Timpul a mai așezat din durere.
Pe vremea când părintele Cristian slujea la Simileasca, am fost deseori chemat să slujesc aici: pomeniri, rugăciuni, apropiere. În aceste case modeste am învățat cum să te bucuri sincer de puțin, cum să fii unit, cum să plângi amar sau să râzi simplu și curat.
Strada poartă numele unui militant socialist local — Gogu Vicatos (numele corect, de fapt, dar transcris greșit în denumirea oficială a străzii). Născut în 1895 și decedat în 1925, a fost șeful Tineretului Socialist din Buzău și apropiat al lui Nicolae Boiangiu, lider local al Partidului Socialist. Potrivit jurnalistului George Podgoreanu (fondatorul publicației Vocea Buzăului), Gogu Vicatos a refuzat, în prag de moarte, să-și vadă fratele mai mare, comisar de poliție, întorcându-se cu fața spre perete când acesta l-a vizitat.
Strada care îi poartă numele e una dintre acele artere puțin cunoscute ale Buzăului, dar care păstrează povești tăcute, cu oameni rari.
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
