Jertfă, biruință și dor de cer

Hristos S-a înălțat!

Timpul trece cu o viteză amețitoare. Parcă ieri intram în Postul Paștelui, apoi am trăit Învierea Domnului, acum serbăm Înălțarea, iar în curând vom pomeni din nou pe cei adormiți, la Sâmbăta Morților, și vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh. Înaintăm prin calendarul Bisericii, iar fiecare sărbătoare devine o oprire sfântă în drumul nostru spre mântuire.

Astăzi, iubiți credincioși, sărbătorim Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos. După patima, moartea și Învierea Sa, Mântuitorul a petrecut patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, învățându-i și întărindu-le credința. Apostolii, care după răstignire erau temători, ascunși, plini de îndoială, au fost transformați de prezența Celui înviat. Din oameni fricoși, au devenit misionari neînfricați, mergând până la marginile lumii pentru a vesti Evanghelia.

Această transformare nu ar fi fost posibilă fără Înviere și fără perioada petrecută cu Hristos cel înviat. Iar Înălțarea, urmată de Pogorârea Sfântului Duh, a întărit această misiune. Fără convingerea lor deplină că Hristos a înviat și S-a înălțat, Biserica n-ar fi luat naștere.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă Română a rânduit cu înțelepciune să-i cinstim pe eroii neamului. Este un moment de recunoștință față de toți cei care, de-a lungul istoriei, și-au dat viața pentru libertate, credință și demnitate. Nu ne referim doar la cei căzuți în cele două războaie mondiale, ci și la martirii neamului românesc din toate timpurile – ostași, voievozi, oameni simpli sau elite care au murit pentru o idee mai înaltă decât viața lor.

De ce îi pomenim tocmai astăzi, de Înălțare? Pentru că jertfa lor nu este o simplă moarte. Plecarea lor din această lume o privim ca pe o înălțare întru sens, întru dăruire, întru slujire. Ei au murit pentru ca noi să trăim în libertate. Au lăsat în urmă familii, părinți, frați, iubiri, vise. Erau copii de 18, 19 ani, aruncați într-un război absurd, în care tineri nevinovați erau trimiși să omoare alți tineri nevinovați.

Istoria nu trebuie idealizată. Războiul nu este niciodată o faptă de glorie, ci o tragedie a umanității. Niciodată să nu admirați pe cei care pornesc războaie, oricât de „justificate” ar părea. Războiul nu trebuie justificat. Pacea este întotdeauna calea sfântă.

Iar cei care mor în războaie nu sunt statistici. Sunt oameni unici. Sunt vieți frânte în floarea tinereții, înainte de a-și trăi bucuriile simple: cerul de acasă, munca ogorului, speranțele pentru un copil sau pentru o viață mai bună.

Astăzi, fiecare familie poartă în ea, undeva, o rană. Un nume rostit la o pomenire, o fotografie veche, o lacrimă care încă nu s-a uscat. Cinstirea eroilor nu este un gest formal. E o datorie a sufletului. Nu doar coroane și discursuri, ci rugăciune, memorie și angajament pentru pace.

Am întâlnit refugiați ucraineni. Mulți dintre ei mi-au spus că regretă că nu au petrecut mai mult timp cu familiile. Alții trăiesc tragedia de a avea rude de o parte și de alta a frontului. Nepoți din Rusia trimiși să lupte cu verii lor din Ucraina. Familii rupte, vieți sfărâmate.

De aceea, Biserica a rânduit cu înțelepciune ca Ziua Înălțării să fie și Ziua Eroilor. Pentru că privim jertfa acestor oameni nu ca pe o simplă moarte, ci ca pe un urcuș spre Cer.

Să ne rugăm pentru sufletele lor și să-l rugăm pe Hristos cel Înălțat să ne dăruiască pace, să pună în inima celor puternici milă, în gândul conducătorilor înțelepciune și în viața noastră speranță.

Amin.

Sale!