Cracovia – cetatea care s-a închinat doar lui Dumnezeu

De la fereastra aceea îi saluta pe oameni. Nu le vorbea direct, dar prezența lui era o formă de protecție. Îi susținea pe liderii opoziției, discret, dar decisiv.

Eram în Cracovia și începeam să înțeleg de ce comunismul și-a găsit sfârșitul aici.

Venit pe piața ideilor ca un ideal seducător, dar utopic, comunismul a reușit să atragă partea bună a lumii – oameni idealiști, visători, dispuși la sacrificiu. Însă în realitate, cei prinși în lagărul comunist – dominat de URSS – n-au fost convinși, ci doar prinși într-un năvod istoric. Țările din fostul Tratat de la Varșovia, din care Albania s-a retras în 1968, au fost martorii unui experiment care i-a înrobit.

Albania – un detaliu aparte. Condusă de un poliglot educat la Sorbona, dar marcat de evidente dezechilibre de personalitate – a ieșit din orbită, dar nu și din rană.

Eram în centrul vechi al Cracoviei, iar șoferul care mă însoțea îmi explica implicarea cardinalului Wojtyła în doborârea comunismului.

„Nu vă fie frică!” – spunea primul papă polonez din istorie, după mai bine de 450 de ani de papalitate exclusiv italiană. Cu el, Vaticanul a devenit universal – după el, succesorii au venit din America Latină și Germania. Papa Ratzinger, cardinalul Joseph Ratzinger – fostul papă emerit – a fost primul care s-a retras de bunăvoie, redând suflul unei instituții multiseculare.

Am mers pe străzile Cracoviei. Moscova a visat să fie a treia Romă. N-a fost. Cracovia este a doua Romă.

Comuniștii, atei prin definiție, au încercat să eradicheze religia. Promovau internaționalismul, dar s-au abătut rapid spre naționalism. Nu voiau să fie mereu sub tutela rușilor. Odată ce-au gustat puterea, au vrut propriul lor comunism.

Mulți dintre lideri proveneau din închisori, din marginile societății. Erau oameni care nu visaseră vreodată la un viitor înalt, dar sistemul le dăduse exact asta.

Ronald Reagan, președintele SUA – victimă a unui atentat care i-a crescut popularitatea – avea o glumă celebră și adâncă:
„Doi discută – un rus și un american. Americanul întreabă: comunismul e știință sau politică? Rusul răspunde: clar politică! De ce? Dacă era știință, îl testau întâi pe șoareci.”

Dar oamenii nu sunt șoareci.

Ce mare e Cracovia asta… Universitatea din Cracovia, astăzi Universitatea Jagiellonă, a fost fondată în 1364 de Cazimir al III-lea cel Mare – cu aproape un secol înainte ca noi să avem formațiuni statale consolidate.

Cracovia e veche, mare și intactă. Este, poate, cel mai bine conservat oraș medieval. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce Varșovia era distrusă sistematic, Cracovia a fost cruțată.

De ce?

Pentru că guvernatorul german, Hans Frank, a fost suficient de inteligent încât să nu bombardeze locul în care își stabilise reședința – castelul Wawel, cocoțat deasupra Vistulei.

Ce incintă, ce catedrală, ce splendoare arhitecturală! Hans Frank a judecat ca în parabola lui Solomon – două mame disputau un copil. Regele, pentru a descoperi mama adevărată, a propus să-l taie în două. Mama veritabilă a renunțat imediat. A știut Hans Frank că polonezii nu-și vor bombarda propriul trecut.

Pentru mine, crescut într-o țară în care până și bisericile au fost puse la pământ, era greu de înțeles cum de Cracovia a scăpat neatinsă.

O digresiune personală: am cumpărat cândva un apartament vizavi de Sala Palatului din București. Blocul era construit în 1956, pentru cadrele de partid. Dintre cele masive, pe două niveluri. Îi lipsea doar sufletul. Mă uitam în spate. Se vedea un bloc cu o arhitectură aparte, care părea să păzească o străduță înfundată. Am întrebat de ce. Răspunsul a fost memorabil: blocul meu se numea „Steaua Socialismului”. Celălalt simboliza regalitatea. A fost construit special pentru a o acoperi.

Cracovia, însă, e o notă discordantă în istorie. Nu a fost cucerită în război. Nici în comunism. Nu i s-a clintit niciun fir de păr.

Cum e posibil?

Răspunsul e simplu: a fost protejată de Biserică. Orașul are zeci de biserici și multe clădiri de patrimoniu care aparțin Bisericii Catolice.

Și ce dacă? – ar putea spune cineva.

Ei bine, nu e „și ce dacă”!

Eram doctorand la Drept Canonic, la Universitatea din București. Primul student după două decenii de absență a disciplinei în școala doctorală. Îl aveam îndrumător pe profesorul Nicolae Dură – un om erudit, dar greu de urmărit în gândire.

Pasiunea lui pentru drept l-a adus în preajma senatorului Corneliu Turianu – greco-catolic, avocat reputat, și a preotului Matei Boilă, parlamentar și el. Împreună doreau să reintroducă o lege prin care patrimoniul confiscat al Bisericii Greco-Catolice să fie restituit integral.

Legea Cultelor din 1948 prevedea că, dacă majoritatea unei comunități religioase trecea la alt cult, lăcașul de cult era transferat odată cu oamenii. Pe acest temei, multe biserici greco-catolice au fost „absorbite” de ortodocși, deși Iuliu Hossu – episcop greco-catolic – fusese cel care citise actul Unirii în 1918.

Catolicii, chiar dacă puțini numeric, aveau avantajul unui drept perpetuu asupra proprietății bisericilor lor – un drept care rămâne în vigoare chiar și în absența comunității locale.

În Polonia, însă, catolicii nu sunt o minoritate. Sunt aproape 90%. Cracovia era, practic, un Vatican. Iar Vaticanul e stat. Așadar… n-au avut cum să se atingă de ea.

Totuși, comuniștii au încercat să dea o replică. Au construit un oraș nou: Nowa Huta – o replică comunistă, masivă, industrială, lipsită de spiritualitate.

În centrul lui au ridicat statuia lui Stalin, au adus 40.000 de muncitori, au făcut turnătorii. Totul fără biserici.

Era un oraș al materiei, al forței brute, gândit fără Dumnezeu.

Și totuși… episcopul Wojtyła a mers acolo. A fost primit. Muncitorii îl căutau. Vedeau că „binele comun” nu era suficient. Voiau mai mult.

Episcopul s-a luptat pentru o biserică în orașul lor … fără Dumnezeu. Iar polonezii au început Solidaritatea – sindicatul muncitoresc care a deschis fisura în zidul comunist. Lech Wałęsa nu ar fi existat fără Karol Wojtyła.

În 1979 au început protestele. Dar multe dintre ele aveau și o componentă religioasă. Episcopul le vorbea de la fereastră, dar sprijinul său venea și pe alte căi. Comuniștii români știau de ce nu voiau biserici cu legături în exterior.

În Polonia, comunismul a fost săpat din interior, de spiritualitate. Fabricile au căzut. Dar catolicismul a rămas.

Era ziua mea de naștere, 19 iunie. În Cracovia, catolicii sărbătoreau…

Am ajuns în Piața Maria Magdalena. În față, o biserică închinată Sfinților Petru și Pavel, păzită de statui impunătoare.

Am vrut să intru. Un domn m-a privit și a înțeles că nu sunt „de-al lor”. Deși trăsăturile mele spuneau altceva, accesul era restricționat – se ținea Sfânta Liturghie. Nu m-am impus. Nu am spus că sunt preot ortodox. Am rămas afară, pe străzi, în sunetul slujbei care răzbătea pe fiecare colț.

Pe Grodzka, simțeai că e sărbătoare chiar și dacă aveai cerere de concediu în buzunar.

Am continuat să bat străzile. Trăsurile, caii, mirosul pietrei și al vechiului te trimiteau înapoi, în epoca lui Sienkiewicz.

E limpede: Wojtyła și comuniștii nu au băut din aceeași fântână. El n-a fost Petronius din Quo Vadis. N-a făcut compromisuri. A fost trimis al lui Dumnezeu – și Dumnezeu l-a făcut papă.

În timp ce polonezii colindau Europa în mașinuțele lor Bambino, Wojtyła făcea istorie.

Religia a ținut piept comunismului. Cracovia a fost a doua Romă. Și de acolo a început sfârșitul.

Ce le-a fost frică comuniștilor… n-au evitat.

Communismus in crypta. Religio – vivens. Cracovia e vie. Și face viitor.